Final de Super Blog, un loc pe podium şi o experienţă dincolo de cuvinte

Simţeam cum încep să îmi tremure mâinile. Întâi încet, aproape imperceptibil, apoi din ce în ce mai tare, până când parcă nu le mai puteam controla. Inima începuse şi ea un trap nebunesc de parcă toată lumea ar fi fost cuprinsă într-o bătaie. Asemenea emoţii nu am mai avut niciodată. Emoţii pe care le simţi că te lichefiază, te diluează şi te reduc la propria ta esenţă. Şi toate într-un crescendo tot mai greu de stăpânit.

Asta în timp ce aşteptam să merg să primesc premiul obţinut la finalul concursului Super Blog. Şi în timp ce colegii mei de competiţie se perindau unul câte unul spunându-şi povestea, m-am întrebat pentru o clipă de ce simt că inima îmi va sparge pieptul şi o va lua la sănătoasa afară pe uşă? Nu aveam nicio explicaţie.  Mai ales că am urcat pe o mulţime de scene, m-am întâlnit cu o mulţime de oameni în 15 ani de televiziune, am moderat o mulţime de emisiuni în direct, şi da, recunosc, şi acolo am avut emoţii. Mai mici sau mai mari. Dar aceleaşi. De fiecare dată. Ca un fel de adrenalină a momentului care te face invulnerabil. Eşti pregătit cumva de război. Ştii la ce să te aştepţi şi ai toate armele pregătite. În plus, nu tu eşti în centrul atenţiei, ci interlocutorul pe care tu îl iei la întrebări. Sau cel pe care îl prezinţi. Tu eşti doar o ustensilă care livrează mesajul.

Acum, însă mi-am asumat noua vulnerabilitate încercând totuşi să înţeleg de unde provine. Poate din faptul că această competiţie a fost pentru mine mai mult decât un concurs de scris pe diverse teme în urma căruia poţi câştiga nişte beneficii materiale.

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

Am participat la Super Blog din întâmplare. Nici măcar nu mai era acesta blogul pe care scrisesem ultima dată, undeva acum vreo 4-5 ani, cred. Şi atunci, o singură postare tocmai pentru că îmi era prea dor de bunică-mea. Iar celălalt nu mai exista. Însă am văzut că începe competiţia şi  am cedat impulsului de moment. Acel “ce-ar fi dacă?” Aşa că am revenit la această căsuţă veche care mă aştepta, cuminte, de atâţia ani. Am dat praful jos de ici colo, am mai îndreptat câte un tablou strâmb şi mi-am propus un singur lucru: să duc la capăt Super Blog, orice sacrificiu ar însemna asta. Mai ales că în ultimii ani am suferit tot mai mult de “neterminare”. Adică ştiam exact că s-ar putea, pe parcurs, să le arunc pe toate doar pentru faptul că la un moment dat, mi s-ar fi părut vreo probă imposibil de abordat. Plus că am plecat cu gândul că scriu pentru alţii, nu despre mine.

Şi surprinzător, probă după probă, am simţit cum se sparg tot mai multe zăgazuri care m-au oprit să scriu atâţia ani. Şi rezultatele nu au întârziat să apară: la finalul competiţiei m-am clasat pe locul al II-lea, spre surprinderea mea şi totodată, marea mea bucurie. Tocmai pentru că totul a venit atât de neaşteptat. Mai ales că în cifre, Super Blog a reprezentat 119 participanţi, 50 de finalişti, 18 probe parcurse în 7 săptămâni de lucru. O adevărată aventură la capătul căreia am regăsit pasiunea scrisului şi totodată, pe mine însămi.

Dacă m-aţi întreba ce înseamnă pentru mine Super Blog? Aş spune că a fost acel impuls necesar care m-a făcut să îmi depăşesc o frică: frica de propriul meu scris, care, paradoxal, îmi este indispensabil. În rest, este o provocare frumoasă care te face uneori să ieşi din zona de confort, să abordezi şi subiecte neobişnuite, să nu poţi închide ochii noaptea cu gândul la un articol sau să te înfurii când vezi că mai ai două ore până la termenul limită şi foaia rămâne albă în faţa ochilor tăi. Că îţi simţi gândurile ca pe un ghem şi nu ştii care este firul potrivit pentru a reuşi să îl descurci. Că trebuie să munceşti mai mult pentru a reuşi să surprinzi esenţa probei, să citeşti, să te documentezi, să te gândeşti la alte perspective care, poate, nu ţi-au fost la îndemână niciodată. Să ştergi şi să o iei de la capăt chiar dacă te afli confortabil în vârful patului, pe marginea drumului scriind la umbra unui hotspot sau în vârf de munte unde internetul vine cu cocoloaşe. Dar să ai acelaşi gând: că trebuie să îl duci până la capăt. Cumva. Lăsând acolo o parte din tine. O parte pe care le-o dăruieşti altora şi care se întoarce multiplicată înapoi.

Căci aşa s-ar putea justifica emoţiile pe care le-am avut în clipa în care mi-a fost înmânată diploma de Superblogger (mulţumesc din suflet, Claudia!): faptul că am primit înapoi înzecit ceea ce am dăruit eu pe parcursul acestei competiţii. Am primit confirmarea muncii mele, am primit încredere în scrisul meu, am primit prietenie şi o familie virtuală din care simt acum că fac parte. Toate dublate de o bucurie copleşitoare, imposibil de descris în cuvinte.

Cu Madalina (mijloc) si Catalina (stanga) intregind podiumul Spring Super Blog 2019

Şi le mulţumesc tuturor oamenilor implicaţi în această poveste frumoasă. Le mulţumesc celor care m-au susţinut sau m-au descurajat cumva deopotrivă. Poate că fără ei, aş fi rămas în aceeaşi stare de neterminare. Le mulţumesc  şi tuturor celor pe care i-am descoperit şi pe care am ajuns să îi citesc printre rânduri. Şi vă invit să vă convingeţi singuri, dând o raită pe la Căsuţa Oliviei, blogul Mădălinei Sultan, cea care a câştigat Trofeul Spring Super Blog 2019, dar şi pe blogul Cătălinei Popa, cea care a întregit podiumul anul acesta. Sau dacă v-am făcut curioşi, puteti vedea aici toate blogurile participante. Cine ştie care va fi preferatul vostru?

Eu pot doar să vă asigur că de acum încolo ne “citim” mai des aici, cu poveşti despre cărţi, evenimente culturale sau viaţă, în general. Căci oare ce poate fi mai provocatoare decât viaţa însăşi?  Poate doar următorul Super Blog.

Ps. Da, m-am tuns. Scurt.