Home > Intalniri... > Arc peste timp… cu Matei Vişniec

Arc peste timp… cu Matei Vişniec


         Târgul Gaudeamus a polarizat zilele acestea aproape întreaga suflare bucureşteanã. Cu mic cu mare, tineri şi bãtrâni, cu toţii s-au înghesuit pentru a intra în contact şi de ce nu, a lua şi acasã, cu fãrâme din înţelepciunea altora. Scrisã, vorbitã, cântatã, ea reprezintã, fãrã îndoialã, o alternativã viabilã la kitsch-ul cotidian. De care ne-am sãturat cu toţii.

          Şi cum nu puteam rata ocazia de a hoinãri puţin printre cãrţi, am ales sã-mi petrec dupã-amiaza de sâmbãtã printre cãrţi dar asistând totodatã şi la douã lansãri importante: romanul „Dezordinea preventivã” semnat Matei Vişniec şi dublul CD-ul „…De dragoste, de rãzboi, de moarte, de unul singur” apãrut la Humanitas Multimedia care poartã amprenta inconfundabilã a lui Grigore Leşe.

          Nu întâmplãtor am ales aceste douã evenimente din sutele de evenimente care au avut loc la Gaudeamus. Trebuie sã recunosc cã am trişat puţin. Am primit din timp lista lansãrilor şi le-am ales cu sufletul. Atât cu Matei Vişniec cât şi cu Grigore Leşe am avut privilegiul sã mã întâlnesc în decorul propriei mele emisiuni, într-un dialog cultural menit sã stârneascã punţi între suflete. Cãci atât teatrul, cât şi doina se trãiesc profund, emoţional, ating coarde sensibile, traseazã hotare de raportare la lucrurile esenţiale din viaţa fiecãruia.

          L-am întâlnit pe Matei Vişniec mai întâi în scris, prin „Frumoasa cãlãtorie a urşilor panda povestitã de un saxofonist care avea o iubitã la Frankfurt”. La vremea respectivã, eram anul I la Litere şi îmi doream sã fiu critic literar. O noapte întreagã am petrecut-o cu creionul în mânã adnotând textul la prima vedere, pãrându-mi-se atunci – îmi mai pare şi acum – cea mai frumoasã poveste de dragoste pe care am citit-o vreodatã. O poveste dublatã de cãutarea propriei identitãţi reflectatã în celãlalt.  Apoi, cum anii au trecut, am devorat fiecare scriere care îi purta semnãtura. Şi în fiecare titlu, în fiecare paginã, în fiecare rând, am regãsit aceeaşi profunzime amalgamatã cu sensibilitate, aceeaşi poezie a sublimului exprimatã inclusiv în prozã, acelaşi simţ al absurdului combinat cu deplina cunoaştere a lumii în care trãim. O lume absurdã, o lume ruptã uneori din ireal, o lume în care nu mai existã valori sau limite, o lume în care oamenii devin marionete în mâinile unui autor demiurg.

           Ne-am întâlnit pe platourile de filmare acum mai bine de un an şi jumãtate, dupã ce Matei Vişniec acceptase invitaţia noastrã de a povesti despre teatru. Ţin minte cã eram atât de emoţionatã, încât aveam senzaţia cã am uitat tot ce vroiam sã îl întreb, cã am uitat pânã şi cuvintele simple, de politeţe, pe care le înveţi în cei 7 ani de-acasã. Parcã paralizasem. Mã obseda gândul cã îl am în faţa mea pe cel care „nãscoceşte” toate labirinturile alcãtuite din idei geniale pe care eu, umil cãutãtor al paşilor lui, încercam sã le dezleg. Simţeam cã îl cunosc deşi nu ne întâlnisem niciodatã faţã în faţã. Şi atunci, acolo, în luminile reflectoarelor în timp ce se derula genericul mã gândeam cã urma sã stãm de vorbã, iar eu… eu de-abia îmi puteam stãpâni tremurul glasului. Parcã aveam de compus un cub al lui Rubik în numai câteva secunde. Secunde, care mie mi se scurgeau printre degete.

         Am reuşit sã mã stãpânesc şi mi-am intrat în rolul de gazdã, lãsând curiozitatea sã ia locul emoţiei.  Aveam atâtea lucruri de întrebat… Am descoperit un om cald, de o profunzime extraordinarã, ce posedã capacitatea de a transfigura artistic, în retorta creaţiei sale, griul realitãţii în care trãim. Nu, nu o înfrumuseţeazã, nu o transformã într-o insulã a lui Euthanasius acolo unde am vrea cu toţii sã trãim. Ci pur şi simplu, o face suportabilã. Accesibilã. Umanã.

          „Dezordinea preventivã”, noul roman care îi poartã semnãtura, pune în balanţã bombardamentul informaţional la care omul este supus în fiecare zi, cu capacitatea acestuia de conservare, într-o societate cuprinsã de frenezia accesibilitãţii mediatice. Jurnalele de ştiri, talkshow-urile, vocile pline de autoritate care se aud pretutindeni în neoteleviziune, aceastã abundenţã a informaţiei care dã impresia comunicãrii, nu fac altceva decât sã sape uriaşe cratere în propria individualitate a omului, sã îl paralizeze prin supra-informare. Avem acces la evenimente trãite „în direct” din propriul fotoliu confortabil de acasã, recreãm iluzia veridicului prin imaginile proiectate live, luãm pulsul evenimentelor prin intermediul reporterilor şi ajungem sã credem cã ceea ce vedem este realitate. Uitãm sã procesãm informaţii, e mai simplu sã le luãm de-a gata, fãrã sã înţelegem cã ne-am transformat într-un homo videns, dupã cum susţine Sartori. Marionete într-o societate informaţionalã în care uitãm sã comunicãm cu adevãrat. Însã tot Vişniec ne propune şi soluţia. Pe care nu o voi dezvãlui aici. Vã las sã savuraţi romanul. Aşa cum voi face şi eu.

  1. No comments yet.
  1. No trackbacks yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: