John Fowles – Colecţionarul

        

          Am terminat astãzi de citit „Colecţionarul” lui John Fowles. Îmi aduc aminte cã trebuia s-o citesc acum mulţi ani pe vremea când mã pregãteam sã dau bacul la literaturã universalã şi aveam o listã întreagã de lecturi care trebuiau parcurse. Ştiam subiectul cãrţii, dar pânã acum douã zile n-am avut curiozitatea sã îl descopãr pe John Fowles.

         Şi în clipa în care am fãcut-o, am deschis prima paginã şi am parcurs primele rânduri, nu am mai  putut lãsa cartea din mânã. Este ceva straniu care te prinde, te ţintuieşte locului sã urmãreşti destinul Mirandei  Grey strâns înlãnţuit de cel al celui care o sechestreazã. Ajungi şi tu, din postura de cititor, sã priveşti cu aceeaşi curiozitate a entomologului, zbaterea unui fluture prins într-o pânzã de pãianjen. Câţi dintre noi, pe când eram copii sau adolescenţi, n-am urmãrit, cu umbra aceea de curiozitate prost ascunsã de vârstã, rãzboiul mut dintre vânãtor şi pradã, zbaterea, aşteptarea, renunţarea… spectacolul morţii în divina ei splendoare care îţi îngheaţã sângele în vene, îţi paralizeazã conştiinţa? Câţi dintre noi, nu ne-am înfrânt tendinţa naturalã de a întinde mâna şi de a elibera fluturele? De a ne erija în demiurgi? De a avea falsa mulţumire de sine cã am fãcut un bine? Când,  de fapt, undeva, la numai câţiva paşi distanţã, un alt fluture cade în capcana altui pãianjen, şi tot aşa, la infinit…

          Fãrã sã vrei, Fowles te face pãrtaş la povestea fluturelui prins în capcanã. Te prinde uşor de mânã şi îţi rezervã locul pe rândul din faţã. Te lasã sã vezi spectacolul morţii în toatã grozãvia lui, sã ai reacţii faţã de victimã, dar şi faţã de temnicer. Te pune sã judeci. Sã tragi concluzii. Sã te laşi emoţionat. Sã crezi cã existã speranţã.

          Când începi sã-l cunoşti pe Frederick Clegg (sau Caliban dupã cum îl porecleşte victima, fãcând trimitere la Furtuna lui Shakespeare), pare tipul de om inofensiv,  incapabil sã-şi depãşeascã propria condiţie. Funcţionar mãrunt la primãrie, ducând o existenţã modestã, şi totodatã orfan educat de rude fãrã sã fi cunoscut cu adevãrat dragostea pãrinteascã, el creşte fãrã repere, se dezvoltã plat, pe orizontalã, nutrind pasiuni împrumutate din convingerile celor din jurul sãu. Colecţioneazã fluturi pentru cã l-a încurajat unchiul Dick şi nu pentru cã ar fi simţit vreo atracţie deosebitã pentru entomologie. Însã ajunge sã se regãseascã în minuţiozitatea pasiunii lui, rigoare transformatã în manie şi nu în pasiunea  pentru frumos sau pentru ştiinţã. Colecţioneazã fluturi tocmai pentru cã îi place sã îi aşeze dupã unghiul aripilor şi nu pentru cã cercetãrile sale în domeniu o impun. Nu face cercetãri în domeniu. Se mulţumeşte sã îi prindã, sã îi ţintuiascã în ace şi apoi sã îi admire. Morţi. Frumuseţe moartã. Inutilã.

         Tot un fluture este şi Miranda. O specie rarã pe care n-a avut-o în colecţie. O specie pe care o urmãreşte cu timiditate, la început, atunci când nu are curajul sã o abordeze direct. Sã încerce sã o cunoascã,  sã o cucereascã, aşa cum ar fi ales sã facã ceilalţi bãrbaţi, sã îi dea posibilitatea alegerii. Existenţa lui platã, fãrã prea multe urcuşuri şi coborâşuri se rezumã la fluturi şi la jobul lui mãrunt, la teoriile despre viaţã ale Mãtuşii Annie şi la infirmitatea lui Mabel. La glumele rãutacioase ale colegilor lui, la meschinãria vieţii de zi cu zi, la sãrãcie şi la invidia pe care subliminal o nutreşte faţã de cei din clasele superioare. Pentru cã, inconştient aproape, se simte inferior. Se simte neînsemnat într-o lume în care valorile sociale sunt într-o continuã schimbare. Prins între tradiţionalism şi perpetua transformare a societãţii capitaliste, el nu are capacitatea de adaptare nici mãcar atunci când primeşte, ca o gratitudine a sorţii, biletul câştigãtor la pronosport. Dobândind peste noapte o avere considerabilã, se trezeşte cã are cu ce, dar nu ştie cum. Poate sã îşi satisfacã orice capriciu, însã nevoile lui sunt aceleaşi, ba mai mult se simte frustrat atunci când oamenii îl eticheteazã drept unul care încercã sã compenseze cu bani lipsurile morale şi proasta educaţie pe care încearcã din greu sã le ascundã. Îşi permite sã risipeascã banii pe lucruri de care nu are nevoie, aducându-şi aminte de perioadele când numai visa la asta. Şi totuşi, în loc sã creeze punţi între el şi lumea nouã la care se strãduieşte sã acceadã, îşi taie tot mai mult legãturile cu lumea realã, cu oamenii din jurul lui. Deşi nu a avut prieteni niciodatã, deşi întotdeauna s-a ferit de legãturile cu oamenii din jurul lui, o singurã fiinţã a reuşit sã-i capteze atenţia: Miranda. Teoretic, 0 fatã ca oricare alta, ieşitã din comun însã prin frumuseţea ei. Înainte sã devinã bogat, a urmãrit-o timp de doi ani, încercând sã se familiarizeze cu existenţa ei. Însã nu a a avut curajul niciodatã sã-şi imagineze cã lucrurile se pot transforma în ceva mai mult de-atât. Banii obţinuţi peste noapte, au reuşit sã creeze în mintea lui, paşaportul cãtre inima ei. De fapt, cãtre colivia de sticlã în care urma sã o închidã ca pe cel mai de preţ exponat. Un exponat viu, numai al lui.

        Ceea ce este aproape paradoxal în atitudinea lui este cã tot ceea ce face, n-o face dintr-un profund simţ al rãului, nu este un spirit posedat de dorinţa de a ucide. Ci de a pãstra. De a conserva. Şi de a admira, din când în când, ceea ce posedã. Şocheazã atitudinea profund sincerã pe care o are, în primul rând cu sine, şi în al doilea rând cu cititorul, ca martor al frãmântãrilor sale interioare. Fire simplistã, ternã, fãrã zvâcniri morale, Caliban crede, în inocenţa lui, cã sechestrarea unei fete în numele unei dorinţe proprii îşi poate gãsi justificãri în lumea realã. Nu este profund convins de importanţa şi de gravitatea faptelor lui. Izolându-se tot mai mult de oameni, ajunge sã trãiascã în propria lume imaginarã acolo unde binele şi rãul sunt faţetele aceleiaşi monede… dar care cade întotdeauna pe dungã. În iluzia pe care o construieşte cu minuţiozitatea pãianjenului care îşi lucreazã pânza, „iubirea” lui pentru Miranda poate justifica inclusiv rãpirea ei. Normele morale nu au ce cãuta în aceastã schemã. Le alungã aşa cum ar alunga cu mâna nişte insecte sâcâitoare. Nici mãcar ea, fata, privitã ca individ cu personalitate şi gândire proprie, nu conteazã prea mult. Este ferm convins cã dacã o ţine închisã şi îi face toate poftele, ea va sfârşi îndrãgostindu-se de el. Natura lui generoasã urmând astfel sã şteargã toate lucrurile urâte înfãptuite pânã atunci. Şi iaraşi, concepţia mercantilistã ajunge în prim plan, reuşind sã umbreascã toate celelalte precepte morale, alterând inclusiv noţiunile de „bine” şi „rãu”.

            Dacã la prima vedere pare un nebun care rãpeşte o fatã pentru a o ucide sau pentru a o necinsti, faptul cã nu le face, sau mai bine zis cã nu îi face nici un rãu Mirandei, ba chiar încercã sã o rãsfeţe, demonstreazã gândirea perfect lucidã a omului care plãnuieşte totul în cele mai mici detalii. Însã nu exclude nebunia. Într-un fel, Caliban îşi ia un animal de casã. Ce conteazã cã acel „pet” este o fiinţã vie, cu gândire şi voinţã proprie, ţinut în lesa „stãpânului” doar printr-un exces de autoritate? Ce conteazã când în lumea deformatã a deviaţiilor, totul pare normal? Pãpuşã cu simţuri, Miranda devine un catalizator al propriei lui identitãţi. Toatã existenţa lui se învârte în jurul ei. Şi-atunci, ajungi la un moment dat sã te întrebi: „Cum de îi poate face rãu, dacã într-adevãr, o iubeşte?”  Rãspunsul este simplu: el nu are noţiunea cã îi face rãu. El crede cã ceea ce îi oferã este tot ceea ce îi poate oferi  un bãrbat: dragoste, protecţie, tot ceea ce are nevoie din punct de vedere material. Uitând însã cã dincolo de toate astea îi rãpeşte libertatea. O leagã efectiv de el şi de o existenţã redusã aproape la animalitate.

           Surprinde însã maniera pe care ea o gãseşte pentru a încerca sã se salveze. Nu este vorba de  salvarea fizicã, de a gãsi un mijloc propriu-zis de a evada, se a se întoarce la propria ei viaţã, ci de o salvare spiritualã, o cale de a se întoarce la sine, de a-şi pãstra luciditatea, mintea limpede şi de a încerca sã înţeleagã resorturile destinului care i-au hãrãzit o astfel de experienţã.

           Dar cine este Miranda Grey, înafarã de o fatã frumoasã? În primul rând, este un suflet de artist. Un suflet care şi-a transformat în artã propria viaţã. Şi-a desenat-o cu minuţiozitate, şi-a construit idealuri, scopuri care sã o defineascã, crezuri de la care sã nu se dezicã, sperând într-un viitor luminos. Un viitor de artist menit sã trãiascã pe propria-i pânzã. Poate cã şi de aceea a fost atât de exigentã cu ea însãşi, nu şi-a permis derapajele pe care tinerii le fac mânaţi de furtunile adolescenţei. A încercat sã se şlefuiascã pe sine, creându-şi un sistem de valori diferit faţã de cel al familiei din care provine. O familie nefericitã, aproape destrãmatã, cu probleme, în care cele douã fete au crescut dispreţuindu-şi pãrinţii: pe mamã pentru patima bãuturii, pe tatã pentru incapacitatea lui de a-şi pãrãsi nevasta. Miranda a crescut mai mult în preajma mãtuşii Caroline, şi ea o persoanã destul de frivolã cu pretenţii de cunoscãtor într-ale artei. Adevãratul ei mentor rãmâne misteriosul G.P., pictor care îi dezvãluie misterul unei tuşe sigure, dar şi misterul care zace în sufletul ei adolescentin.

          Copil iubit totuşi, obişnuit sã trãiascã în lumea creatã de ea însãşi, înconjurându-se de lucruri frumoase şi de oameni cu care se simte în siguranţã, Miranda este, în realitate, la fel de oarbã ca şi Caliban. Este aceeaşi orbire în sens canettian, aceeaşi opacitate la lucrurile sordide din jurul ei,  de a cãror existenţã nu este conştientã, nici mãcar nu le intuieşte. Poate ca şi de aceea, şocul rãpirii ei este resimţit în profunzime. Nu poate accepta ca propria ei viaţã sã fie rãsturnatã astfel, din cauza hazardului şi a unui individ nebun care susţine c-o iubeşte. Propria ei viaţã la a cãrei construcţie a trudit din greu. Ar fi fost, dacã soarta nu ar fi hotãrât altceva, un om realizat. Un om care şi-a decupat viaţa cu mânã sigurã din mantaua succesului. Ar fi luat tot ceea ce ar fi considerat cã i se cuvine. Atât din viaţã cât şi din artã.

           Fowles alege varianta jurnalului pentru a ne dezvãlui personalitatea Mirandei. Timidã şi copilãtoasã, alteori egoistã şi puţin infatuatã, cu atitudinea afectatã a omului care îşi dã aere conştient de superioritatea sa, Miranda reprezintã însã prototipul paradoxal al victimei. Al ţapului ispãşitor. Al omului menit sã exorcizeze, fãrã mãcar sã intuiascã, rãul din sufletul rãpitorului ei. Surprinzãtor la un moment dat, este faptul cã ea intuieşte cu exactitate ceea ce zace în sufletul lui, îi înţelege slãbiciunile şi chiar încercã sã-l ajute. Sã-şi asume transformarea lui . Sã îl ridice din mocirla ignoranţei şi sã îl facã demn de o soartã mai bunã. Chiar dacã la început o înfricoşeazã şi îi stârneşte cele mai negre gânduri, atitudinea lui umilã, de câine bãtut care cerşeşte o mângãiere, mai întâi o determinã sã-şi batã joc de el, sã-l dispreţuiascã, şi treptat, pe mãsurã ce stau de vorbã, sã încerce sã îl înţeleagã. Sã îl schimbe. Sã fie ea apostolul care l-a îndrumat cãtre luminã. O luminã a cunoaşterii şi a unei lumi noi. O lume în care valorile îşi au rolul lor bine determinat, în care existã respect şi responsabilitate. În care existã noţiunea de „bine”. Chiar dacã el, aflat dincolo de baricadã, este cel care îi ia propria ei luminã: libertatea  şi odatã cu ea şi ultima razã de soare. Substituţia, chiar dacã se întâmplã în planuri diferite, are rolul de a evidenţia o transformare. Trecerea de la luminã la întuneric, de la libertate la temniţã, de la nestãpânirea unui spirit aflat într-o perpetuã cãutare, la închistarea unui suflet menit sã trãiascã toatã viaţa între tiparele unei lumi moarte. Lipsind-o de luminã şi de libertate, Caliban încercã de fapt sã o aducã în lumea lui, sperând – în van – cã ea se va îndrãgosti de el. În propria lui îngustime, în orbirea lui moralã, nu poate pricepe cã fac parte din lumi diferite, cã ea nu va putea niciodatã coborî  pânã la el, dar nici el nu va putea vreodatã urca  pânã acolo unde şi-a croit ea existenţa. Lumea lui este însã o lume a tenebrelor, a angoaselor şi frustrãrilor care nu pot fi vindecate cu bani. Poate doar cu dragoste, dar dragostea ei nu este de dat. În nici un caz lui. Este şocantã însã transformarea pe care Miranda, obligatã sã se oglindeascã în proprii ei ochi, o suferã pe parcursul întemniţãrii. Dacã la început, se mulţumeşte sã se lamenteze, încercând sã înţeleagã ce-o aşteaptã, treptat, ochiul ei atent începe sã se întoarcã asupra trecutului, sã cântãreascã faptele cu altã unitate de mãsurã decât cea a tinereţii, sã înţeleagã, sã judece. De fapt, sã se maturizeze. O maturizare forţatã, o maturizare împletitã cu neputinţa de a acţiona, cu repulsia faţã de un om opac, de care, însã se simte fatalmente legatã. Trecerea timpului, în loc sã o aline, o exaspereazã provocându-i disperarea omului sleit de puteri care se strãduieşte din rãsputeri sã nu înnebuneascã. Sã înveţe sã-şi canalizeze gândurile pentru a gãsi soluţia salvatoare. Şi chiar dacã eliberarea este amânatã la nesfârşit, chiar dacã disperarea se transformã în urã profundã faţã de omul care i-a amputat destinul, Miranda încearcã sã evadeze din temniţã prin intermediul amintirilor pe care Caliban, oricât s-ar strãdui, n-o sã reuşeascã sã i le ia niciodatã. Sã îşi dea seama cã dincolo de realitatea de zi cu zi, întâmplãrile au şi alte înţelesuri, vorbele spuse la un moment dat  îşi pot schimba sensul, un amurg îşi schimbã nuanţele în funcţie de perspectiva din care îl priveşti. Şi viaţa fiecãruia poate fi altfel, dacã cel în cauzã îşi acordã un minut sã se gândeascã la ea. Sã îi încetineascã puţin goana pentru a sesiza nuanţele. Viaţa nu este alcãtuitã numai din alb şi negru. De fapt, nici albul cel mai alb nu este alb, nici negrul cel mai negru nu este negru. Şi asta, din simplul fapt cã nu existã culori absolute. În viaţã toate culorile sunt doar rezultantele altor culori.

          Aceasta este lecţia pe care o învaţã Miranda. Şi pe care ar trebui s-o înveţe fiecare dintre noi. Ea însã a învãţat-o prea târziu, nemaiavând timp s-o aplice. Nici mãcar sã-şi mãrturiseascã dragostea pentru G.P., sentiment care îi apare acum ca o revelaţie. Sentiment pentru care ar da orice sã-l poatã mãrturisi. Sentiment care se cristalizeazã în fiecare zi mai mult pe mãsurã ce îi alcãtuieşte portretul din fuiorul amintirilor. Toate convenţiile şi barierele sociale dispar, nici mãcar faptul cã el este cu 21 de ani mai în vârstã ca ea şi cã i-ar putea fi tatã, nu mai reprezintã un impediment. Dacã la început este doar un pictor pe care ea îl admirã, apoi se simte mãgulitã ca el îi acceptã prezenţa în anturajul lui, treptat fire invizibile ajung sã se ţeasã în sufletul ei. Fire pe care le camufleazã sub aparenţa prieteniei şi a congruenţei opiniilor în materie de artã. Se amãgeşte pe sine crezând cã sunt doar prieteni, dar femeia din ea se trezeşte la privirile lui ademenitoare. Simte cã el o doreşte şi este mãgulitã de asta. Îşi dã importanţã, se simte flatatã şi crede cã este normal sã fie aşa. Nu înţelege însã de ce se simte trãdatã, de ce o doare, când într-o zi, o surprinde pe colega ei de facultate, pãrãsind în fugã patul lui. Era geloasã? Invidioasã? Îi era fricã de faptul cã-l va pierde? Îi trebuie timp, şi întemniţarea în pivniţa întunecoasã a lui Caliban i-l oferã din plin, sã înţeleagã ca ţine la el nu doar ca la un mentor, ca la mâna care o modeleazã, ci ca la un bãrbat de care şi-ar dori sã se lase posedatã cu trup şi suflet, toatã viaţa, pânã la moarte. Însã moartea vine prea curând, şi ea n-apucã sã îi
mãrturiseascã acest lucru. N-apucã decât sã adoarmã mângâind rama tabloului care-i poartã semnãtura, în timp ce boala îi roade tinereţea pe dinãuntru. De fapt, toate revelaţiile pe care le trãieşte cu intensitate maximã sunt în van. Finalul, stupid aproape, striveşte orice speranţã.

          Nu, nu este ucisã de temnicerul ei pe când încerca sã fugã, şi nu, nu a violat-o şi apoi a ciopârţit-o într-un acces de furie sadicã, ci Miranda a murit de pneumonie. Moartea ei, stupidã aproape, şocheazã tocmai prin inutilitatea gestului şi prin incapacitatea lui de o împiedica. Nici el n-a vrut ca ea sã moarã. Însã dincolo de laşitate, dincolo de egoism, dincolo de încercãrile lui disperate de a-şi înfrânge propria placiditate vâscoasã şi de a acţiona, se simte aceeaşi curiozitate morbidã pe care nu şi-o poate stãpâni în faţa morţii unui fluture, atunci când corpul lui minuscul este strãbãtut de acul aducãtor de moarte. Umanitatea lui nu este zguduitã de tragicul sfârşit al Mirandei – asta nu înseamnã cã n-a fost şocat în rutina zilnicã – însã conştiinţa lui, neavând dimensiunile binelui şi ale rãului, nu se poate tulbura, nu se poate revolta, nu îl poate pedepsi. Lui nu îi e fricã de conştiinţã – pentru cã n-o are, nici de Dumnezeu, pentru cã e ateu, poate doar de oameni, însã are grijã sã-şi acopere toate urmele atunci când ştie cã încalcã vreo lege. Şi uite-aşa, visurile Mirandei sunt îngropate împreunã cu ea sub merii din grãdinã şi tot acolo au fost abandonate şi ideile lui sinucigaşe ce l-ar fi transformat, postum, într-un Romeo de mucava. Şi viaţa merge mai departe. Oamenii continuã sã se trezeascã dimineaţa, sã-şi bea cafelele, sã bârfeascã ştirile zilei în autobuz, sã cumpere pâine, sã se iubeascã. Şi zilele continuã sã se scurgã, soarele sã rãsarã şi sã apunã, fluturii sã zboare din floare în floare şi alţii sã-i urmãreascã cu ochi avizi de „colecţionari”.

        Nici mãcar nu şocheazã finalul deschis al lui Fowles, care ne dezvãluie urmãtoarea ţintã şi încrederea individului cã poate va avea noroc „de data asta”. Urmãtorul trofeu de adãugat la colecţie. Nici asocierea pe care o face punând la un loc femeile alãturi de fluturi, nu este întâmplãtoare. Pe lângã frumuseţe, ceea ce caracterizeazã ambele specii este nestatornicia. Fluturii zboarã din floare în floare, femeile de la un bãrbat la altul. Şi-atunci de ce nu i-ai pune pe toţi în aceeaşi colecţie?

         Într-un fel sau altul, finalul era de aşteptat. Ca şi constatarea cã oamenii de genul asta nu se schimbã. Niciodatã. Partea proastã este cã ei sunt printre noi. Ar putea fi ruda, vecinul sau propriul vostru frate. Ar putea fi oricine. Cu aparenţa lui de om normal, umil, singur. Cu atitudinea servilã şi zâmbetul tâmp pe faţã. Cu micile lui manii care se pot transforma oricând în deviaţii. Cu lumea vãzutã prin ochii lui goi ca printr-o lentilã spartã. Cu  frustrãrile ascunse adânc în cicatrici rãmase din trecut. Cu lipsa oricãror prespective şi mai ales a unui sistem de valori. Cu idealuri de domino şi idei împrumutate de la alţii. Cu micimea sufletescã şi incapacitatea de adaptare. Cu banii pe care îi aruncã în stânga şi în dreapta, crezând cã poate cumpãra orice. Inclusiv un suflet. Cu pivniţa lui unde vã aşteaptã aşa cum pãianjenul îşi aşteptã prada. Trebuie doar sã-i cãdeţi în plasã…

          Problema este cã azi oamenii colecţioneazã sentimente.