A doua şansă


Astăzi însă trăim mai puţin şi mimăm mai mult. Minţim mai mult şi visăm mai puţin. Ipocrizia a devenit a doua noastră natură. Individul este, ca Aurora, rupt de sine şi cu greu reuşeşte să se regăsească. Relaţia de cuplu este pusă sub acelaşi semn al întrebării care depinde de nenumărate potenţialităţi. Acelaşi joc al aparenţelor sub care ne ascundem cu toţii.

Quadriga – Nichita Stãnescu


Ieri a fost Ziua Internaţională a Poeziei . Prinsă cu Super Blogul nu am mai apucat să postez unul dintre poemele mele preferate. Bineînţeles… Nichita… şi dacă tot este vineri şi în general citim tot mai puţină poezie, de ce nu am inaugura o rubrică săptămânală în care să ne acordăm răgazul de a visa... Continue Reading →

Dacă timpul ar avea frunze…


Ţin minte că era o zi ploiasă de toamnă atunci când am ajuns împreună cu mama în faţa unei porţi impunătoare aflate pe o străduţă liniştită din Vatra Luminoasă. Era weekend şi în loc să mă fi bucurat că am venit la Bucureşti pentru două zile, eu trebuia să merg la meditaţie. Încă una, pe... Continue Reading →


  Cred că aveam vârsta ei atunci când am fost prima dată la mare. O priveam cum aleargă către apă cu mânuţele larg deschise şi cu zulufii castanii dezmierdaţi de vânt. O priveam cum aleargă cu picioruşele ei grăsuţe stârnind mici furtuni de nisip. Îi priveam faţa scăldată de soare şi îi sorbeam din plin... Continue Reading →

Şi soarele, şi norii, şi cerul….


               Nu este uşor sa fii clanţã. Adicã nu orice fel de clanţã. Pentru cã, în acest caz putem vorbi despre fraţii şi surorile mele care îşi au locuinţa în diverse uşi: apartamente de lux, vile somptuoase, birouri. Ele sunt şterse zilnic de praf, lustruite, îngrijite, unse... Nu ca noi, celelalte clanţe mai puţin... Continue Reading →

Andiamo – Alice Nãstase Buciuta şi Simona Catrina


        Am ieşit într-o zi la plimbare, tânjind dupã peisajul care altãdatã mã copleşise cu mãreţia lui. Cãutam sã redescopãr bucuria pe care mi-au dat-o odinioarã drumurile ca nişte labirinturi sculptate între ziduri de zãpadã, adulmecam aerul cãutând parfumul acela de frig şi splendoare care mã ameţea în trecut, imploram vântul sã-mi cânte ceva care... Continue Reading →

“Din tata” de Nichita Danilov


  Din tata a rãmas doar foarfecele un foarfece vechi, ruginit, cu care el croia stofa, tãia pieile şi tabla pentru acoperiş îl folosea şi la tunsul oilor (uneori tundea chiar şi norii lãsând cerul golaş sã se prãvale-ntr-o groapã) eu însã mi-l închipuiam tunzând urechile – urechi mari ce izvorãsc din capete omeneşti bovine... Continue Reading →

Powered by WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: