Archive

Posts Tagged ‘sarbatori’

În papuci de vagabond…

December 14, 2012 2 comments

      

         N-am ştiut niciodatã ce înseamnã sã fii un om al strãzii… nici nu am avut cum sã ştiu.boschetar Pentru cã şi eu, ca majoritatea de altfel, am evitat sã privesc mizeria umanã în faţã. Şi când spun mizerie umanã, mã refer la sãrãcia aceea lucie care te face sã cauţi prin gunoaie dupã o bucatã de pâine uscatã, la lipsa unui adãpost, la frig, la foame, la alienare…

       Am trecut de atâtea ori pe lângã oameni înghesuiţi prin colţuri, îmbrãcaţi în cârpe rãpãnoase care au arãtat cândva a haine… ajunse acum doar nişte zdrenţe menite sã acopere nişte corpuri umilite de soartã. Nu m-am învrednicit sã le arunc nici mãcar o privire. Sau când a am fãcut-o, a fost mai mult cu teama cã de acolo poate emana rãul, violenţa, însingurarea. Cã se vor abate asupra mea şi mã vor sfâşia pe dinãuntru. Şi-atunci am fugit. De fiecare datã.

        N-am ştiut niciodatã ce înseamnã foamea sãu frigul. Am avut de mic copil haine frumoase şi o mulţime de jucãrii pe care sã le stric. La mine a venit întotdeauna Moş Crãciun şi mai ales, am avut întotdeauna dragostea familiei mele. Nu am ştiut niciodatã cum e sã fii singur, pe stradã, de Sãrbãtori. Sã-ţi fie foame… foarte foame…  sã te-adãposteşti în colţuri rugându-te ca gerul sã-ţi îngãduie sã mai vezi încã un rãsãrit… Sã admiri luminiţele oraşului şi sã îţi fie singurul cadou pe care ţi-l poţi permite… sã n-aibã cine sã-ţi şteargã o lacrimã. Şi nici sã-ţi ureze „La mulţi ani!”

         Astãzi, printr-un concurs de împrejurãri  (n-am sã vã spun acum despre ce este vorba, dar o voi face la momentul potrivit), am trãit pentru câteva ore în pielea unui copil al strãzii. Am îmbrãcat haine ponosite, prea lungi, prea vechi, prea rupte, prea subţiri, cu care am cutreierat centrul oraşului. Îmi era frig, îmi era şi foame, şi simţeam cum sunt absorbitã de o gaurã neagrã.  Un vid al solitudinii şi al neînţelegerii. Am cãutat privirile oamenilor şi am vãzut cã mã ocoleau. Brusc, mi-am dat seama, cã deşi sunt fiinţã vie, care merge, simte şi vorbeşte, am dispãrut din peisaj. Am devenit invizibilã. Un zid de indiferenţã s-a creat  în jurul meu, ca şi cum lumea s-ar fi rãsturnat într-o clipitã. Nu mai fãceam parte din lumea lor, a celor eleganţi şi grãbiţi, ci a celor de jos, care doar viseazã sã aibã şi ei, la un moment dat, haine frumoase. Pe care, unii dintre ei, nu le vor avea niciodatã. Sub zdrenţele mele de boschetar, eram tot eu, aveam acelaşi suflet, aceeaşi inimã îmi bãtea nebuneşte în piept ţipându-şi dreptul la viaţã. Priveam trecãtorii de jos, de pe cartoanele lipite de-o vitrinã luminatã, şi simţeam cã nu exist pentru ei. Cã sunt doar o patã neagrã care îi jigneşte.

       cersetor Şi m-a cuprins o tristeţe fãrã margini, gândindu-mã cã şi eu, la rândul meu, fac acelaşi lucru. Îi ignor pe cei care n-au, deşi nu este vina lor cã au ajuns pe stradã. Cã scormonesc  în gunoaie cãutând un rest mucegãit de pâine. Şi eu îmi întorc, stingherã, privirea, atunci când întâlnesc doi ochi rugãtori care mã implorã.  Şi plãtesc uneori cu un leu adormirea propriei conştiinţe.

        Şi am simţit, încã o datã, cã lumea este strâmb croitã, cã nu conteazã ce eşti ci cât ai, cã alţii te judecã dupã eticheta hainei şi te catalogheazã ca atare, linguşinu-te sau ignorându-te, dupã caz. Am înţeles cã pierdem atâta vreme sã ne dichisim când ieşim pe stradã, nu pentru cã ar fi necesar, ci doar pentru a fi  vãzuţi, pentru a arãta lumii întregi cine suntem. Pentru a ne poziţiona social în ochii celorlalţi. Altfel, pur şi simplu, n-am exista pentru nimeni. Am fi încã o patã neagrã pe obrazul oraşului. Un spectru cenuşiu ce sperie şi intimideazã. Şi care meritã uitat.

Povestea vacantelor de sarbatori – in Info TVR

January 20, 2010 1 comment

În vizită la CNN

Pentru Irninis Miricioiu, producător la Departamentul Cultură, vacanţa de iarnă a venit… la început de decembrie. Şi chiar dacă nu a fost o vacanţă deplină, Irninis spune că a reuşit să împletească, destul de mulţumitor, relaxarea cu munca. „La începutul lui decembrie, am fost invitată de Comunitatea Românilor din Atlanta să particip la un eveniment pe care îl organizau ei, în încercarea de a păstra tradiţiile româneşti dincolo de graniţe. Şi, deşi nu am avut foarte mult timp la dispoziţie, am reuşit să vizitez oraşul şi, mai ales, să-mi fac mulţi prieteni printre oamenii care ne-au primit cu atâta dragoste. Pe lângã evenimentul propriu-zis, am avut parte de una dintre cele mai frumoase experienţe turistice. Mai întâi am vizitat sediul CNN, aflat în centrul Atlantei, în downtown, aşa cum spun americanii. Imaginaţi-vă o clădire de sticlă, un interior care putea părea la prima vedere un mall luxos şi, dincolo de pereţii transparenţi, redacţii, studiouri, oameni care prezentau live în timp ce noi, vizitatorii, îi priveam curioşi, dincolo de bariera geamului. Şi încă o dată am avut senzaţia că ei ştiu să se promoveze mai bine decât noi, ştiu să vândă inclusiv imaginea de dincolo de sticlă“, spune Irninis.

Sărbători în familie

Deşi nu este un mare fan al băuturilor carbogazoase, Irninis nu a rezistat tentaţiei de a vizita Muzeul Coca Cola. „Găseai acolo, pe lângă o colecţie impresionantă de produse promoţionale, unele păstrate încă de la începutul secolului, şi o demonstraţie autentică a îmbutelierii sticlelor de băutură. Şi dacă rezistai tentaţiei de a te fotografia cu binecunoscutul urs panda, cu siguranţă nu puteai trece nepăsător pe lângă standurile cu băuturi produse de concernul american pe toate meridianele lumii şi care te aşteptau să le încerci”, povesteşte Irninis. Şi chiar dacă timpul nu i-a permis să viziteze cel mai mare acvariu din lume, Georgia Aquarium, tur care ar fi necesitat cel puţin o zi, Irninis a profitat de ocazie pentru a face câteva cumpărături în Lennox Mall. „Pentru că se apropiau Sărbătorile, am preferat să le fac apropiaţilor câte un cadou inedit, adus de dincolo de Ocean. Cât despre perioada sărbătorilor, vacanţa propriu-zisă, mi-am petrecut-o în familie, încercând să-mi reîncarc bateriile după anul foarte plin care tocmai a trecut”, conchide Irninis.

%d bloggers like this: