Archive

Posts Tagged ‘indiferenta’

Jocurile foamei şi suferinţa privitã prin lentilã

May 26, 2012 1 comment

        De ceva vreme încoace mã obsedeazã o fotografie… O fotografie despre care auzisem multe, însã ştiam prea puţine. Şi pe care n-o vãzusem. Am gãsit-o recent, întâmplãtor, şi de-atunci mi-a rãmas adânc  întipãritã în minte. O fotografie care descrie moartea, o sublimeazã, o ascunde printre culori şi totuşi, tu, cel care o priveşti, parcã o simţi târându-se pe propria-ţi piele. Îţi pãtrunde în oase şi rãmâne acolo, ca un cancer, te roade pe dinãuntru, te face sã îţi pui întrebãri despre lumea în care trãim.

         Este vorba de fotografia lui Kevin Carter, pentru care autorului i s-a decernat un Premiu Pulitzer, în 1994. S-a fãcut vâlvã la momentul respectiv despre condiţiile în care a fost realizatã fotografia în care un copil sudanez, suferind de malnutriţie şi deshidratare, încearcã cu ultimele puteri sã ajungã la un centru american de distribuire a alimentelor, unde ar fi putut sã primeascã ajutor. La câţiva paşi, cu ochi hulpavi şi lacomi, un vultur aşteaptã sfârşitul fetiţei. Un copil, hãituit de foame, devenit el însuşi hranã pentru vulturi. Un copil, care în loc sã zâmbeascã fericit din braţele mamei, îşi strânge pumnii mici într-o ultimã încercare de a se rãzboi cu soarta. Şi de a o învinge. O fotografie care surprinde exact aceastã luptã surdã cu soarta, o soartã nemiloasã şi nedreaptã, în care oameni şi vieţuitoare se confruntã pentru acelaşi scop comun: supravieţuirea. Lanţul trofic este inversat aici. Oamenii nu se mai hrãnesc cu pãsãri pentru a putea trãi, pãsãrile se hrãnesc cu oameni, aştepându-le propriul sfârşit şi neîndrãznind sã atace primele.

        Privind aceastã fotografie ai sentimentul cã toate valorile îţi sunt bulversate. Este normal ca un copil de caţiva anişori sã ajungã în situaţia asta? Este normal ca astãzi, în secolul XXI cu care ne mândrim, în care tehnologia ajunge sã depãşeascã puterea gândului, undeva, într-un colţ uitat de lume, oamenii sã moarã încã de foame? Cu siguranţã, vorbind strict teoretic, prima reacţie este sã spunem: „Nu!” Şi totuşi, apetenţa noastrã pentru senzaţional, pentru „sânge şi sex” – cum spunea sociologul Pierre Bourdieu – este mai mare decât dorinţa de a-i ajuta pe semenii noştri. Privim pe gaura cheii cum mor oameni şi nu ridicãm un deget sã-i ajutãm. Citim cu interes „Jocurile foamei”, transformãm scrierea într-un bestseller, dormind liniştiţi cã grozãviile descrise în carte sunt doar… o purã ficţiune. Uitând însã cã realitatea, din pãcate, depãşeşte ficţiunea.

         Ceea ce este cel mai tragic este finalul deschis al poveştii… Kevin Carter a aşteptat 20 de minute sã prindã „cadrul perfect”, dupã care a alungat vulturul lãsând fetiţa acolo. Nu se ştie dacã acel copil a supravieţuit sau nu, dacã vulturul nu a avut parte de o masã copioasã câteva ore mai târziu, dupã ce copilului i-a îngheţat pe buze şi ultima suflare. Exact aceeaşi atitudine lipsitã de interes pentru o viaţã pe care, poate, ar fi putut s-o salveze. St. Petersburg Times din Florida a scris imediat dupã publicarea fotografiei: „Omul care și-a potrivit lentila pentru a lua în cadru doar suferința ei, ar putea fi, la fel de bine, un animal de pradă, un alt vultur din decor.

         Bântuit de remuşcãri şi de imaginile atrocitãţilor pe care le-a surprins pe film de-a lungul anilor, Kevin Carter s-a sinucis trei luni mai târziu dupã ce a premit prestigiosul Premiu. „Sunt bântuit de amintirile vii ale crimelor și cadavrelor, și furiei și durerii…copiilor înfometați sau răniți, ale trăgătorilor nebuni, adesea polițiști, ale călăilor…” a scris el în biletul de adio, unde mărturisește și remușcarea că nu a ajutat copilul a cărui suferință i-a adus gloria, dar și moartea. „Îmi pare rău, îmi pare tare rău…Durerea depășește bucuria de a trăi, până într-acolo, încât bucuria nu mai există…”

         Moartea lui Carter continuã povestea, reprezintã contrapunctul, însã în noianul de indiferenţã generalã, cu siguranţã nu dovedeşte nimic. N-am învãţat nimic din experienţa lui şi încã mai tragem cu ochiul, curioşi, pe gaura cheii sau pur şi simplu, instalaţi confortabil în fotoliul preferat cu telecomanda în mânã, la suferinţele altora, fericindu-ne în barbã, cã nu suntem noi în locul lor. Un alt fel de „Jocurile foamei”, petrecute zilnic în faţa noastrã. Ceea ce este cel mai trist, este cã, urmãrind Ştirile de la ora 5, aceea ni se pare cã este normalitatea. Pentru cã da, din pãcate, în fiecare dintre noi, supravieţuieşte un vultur.

Un alt articol care oferã mai multe detalii despre personalitatea lui Kevin Carter, gãsiţi aici.

„Jocurile Foamei” , interpretare şi semnificaţii de Valentin Nicolau, aici.

Advertisements

Prãpastia dintre douã lumi

April 28, 2011 2 comments

       De Paşte am plecat şi eu, aşa cum se promoveazã de ceva vreme încoace, în „vacanţã”, profitând de zilele libere şi de ideea de a încerca altceva. Este prima datã când am ales sã fug de tradiţionalul „Paşte” acasã, gândindu-mã cã undeva, departe, în alte zãri, sãrbãtoarea poate avea un alt farmec… dar nu Paştele reprezintã subiectul însemnãrii mele. El a venit şi a trecut la fel ca multe alte zile din viaţa mea. Şi a altora. De fapt, a tuturor.

       Vã spuneam cã am plecat din ţarã de Paşte şi la întoarcere am ales sã fac şi eu ca în vorba cântecului: „take the long way home”, încercând sã prelungesc magia acelor zile de libertate. Şi cum n-am fost niciodatã în Munţii Apuseni, brusc am schimbat traseul alegând sã ne întoarcem prin una dintre cele mai frumoase zone ale României… n-am sã încerc sã descriu peisajul. Aş fi mult prea sãracã în cuvinte…

        Se însera. Parcursesem deja mulţi kilometri cu harta în braţe încercând sã desluşesc numele fiecãrui sãtuc prin care treceam… impropriu spus „sãtuc”, uneori  noţiunea de „sat” se rezuma la doar câteva case rãsfirate fiecare pe câte o colinã, ca şi cum imediata apropiere ar fi fost o împietate. Mã miram cum însuşi drumul, şi noi, nişte turişti oarecare, îndrãzneam sã le tulburãm liniştea patriarhalã. Parcã pãtrunsesem pe furiş într-o vedere  mult prea frumos coloratã.

       La un moment dat, un indicator din drumul principal arãta o localitate cu profunde rezonanţe pentru toţi cei care au auzit de ea: Roşia Montanã 12 kilometri. Şi eu auzisem de ea şi spre ruşinea mea nu prea m-a preocupat subiectul. Nu sunt pasionatã de politicã, nu mã uit la ştiri, încerc sã mã protejez cât pot de tendinţele distrugãtoare ale lumii noastre. Îmi iau informaţiile necesare din surse autorizate, citesc ceea ce mã intereseazã şi pânã recent credeam cã sistemul pe care îl aplic este unul potrivit felului meu de a fi. Pânã mai ieri… când am constatat cã am lacune.

       Am cotit brusc din drumul principal, curioasã sã vãd cu ochii mei despre ce se tot discutã atunci când vine vorba de Roşia Montanã. În goana celor 12 kilometri nici nu am sesizat când parcã am intrat în altã lume… o lume încremenitã în timp, smulsã  din realitatea noastrã şi suspendatã ca o hârtie ruptã ce fusese cândva un zmeu… în stânga drumului ar fi trebuit sã curgã un pârâiaş… curgea şi acum, doar cã atunci când spui „pâraiaş” te gândeşti la ape limpezi şi cristaline, ape reci şi proaspete, ape de munte, repezi şi zgomotoase. În niciun caz, nu-ţi poţi imagina râuri de sânge aducãtoare de moarte… cãci apele pârâului, coborând din munţii încãrcaţi de minereuri, îşi plâng în sânge neputinţa de a fi cristaline. Şi curg otrãvite, triste aproape, cã apa nu e bunã de bãut, cã animalele mor atunci când se adapã, şi ele curg, curg domol şi totuşi degeaba…

       Undeva în zare, închizând orizontul se vede un munte bont presãrat ici colo cu pâlcuri de arbori pitici. Cel puţin aşa credeam la început: cã e un munte. Am aflat apoi cã e un munte de steril, materie rezultatã în urma exploatãrii miniere. Pânã şi vegetaţia pãrea cã a izbucnit noduros la luminã dintr-un relief nemilos, creat artificial de mâna omului. Şi totuşi, nu natura era cea înspãimântãtoare. Ci oraşul. Sau ceea ce se presupune cã ar fi trebuit sã fie un oraş. Case de cãrãmidã care au fost cândva arãtoase, îşi plâng ochiurile sparte de geam. Cele mai multe acoperişuri stau sã cadã, doar iedera harnicã şi-a croit drum cu voinicie printre grinzile putrede. Ici colo, câte un bloc. Şi câteva haine întinse la uscat, semn ca acolo încã locuiesc oameni. Dar doar la un apartament distanţã, geamurile sunt sparte, tencuiala cãzutã şi noi, de pe stradã, putem vedea imprimeul tapetului. La parter, existã o tãbliţã scorojitã pe care scrie „Poştã”. Nu ştim însã dacã poşta în sine mai existã sau a fost prinsã şi ea, ca în piesele lui Matei Vişniec, de acea împietrire de dinaintea sfârşitului.

       Urcãm mai departe pe stradã. Şi prin sticla geamului de la maşinã am senzaţia cã în faţa ochilor mei se proiecteazã un film ireal, cã dacã o sã mã frec la ochi, imaginea o sã disparã cu totul. Ajungem în „centrul oraşului”. O piaţã micã, dreptunghiularã, mãrginitã de colţurile caselor, vreo douã dintre ele având faţadele vopsite… dar dincolo de vopseaua netedã şi de mesajele care clasificã cladiririle respective ca aparţinând patrimoniului naţional, se simte sãrãcia lucie… o sãrãcie care doare, care parcã taie în carne vie, care nu te mai lasã sã dormi dupã ce ai vãzut-o. Rezemaţi de una dintre case, câţiva oameni stau pe ciment şi mãnâncã seminţe. Dacã i-ai vedea în altã parte ai zice cã vorbesc despre fotbal sau despre femei. Aici însã cu toţii par nişte figuri de cearã plantate alandala într-un decor care trebuia sã fie, cândva, plin de viaţã. Doar ochii lor ne urmãresc miraţi ca şi cum prin faţa lor a trecut o fantomã. Nu ştiau parcã la ce sã se aştepte din partea noastrã. O mânã întinsã? Sau încã o loviturã de bici?

       Cotim printre douã case, pe drumul îngust, îngust, urcând cãtre munte. Dintr-un cotlon ascuns tâşneşte o pisicã tãindu-ne calea. Şi ea pare un spectru al unei lumi moarte. E slabã de-i poţi numãra coastele şi doar ochii rotunzi şi lucitori îţi amintesc cã e fiinţã vie. Mai înaintãm câţiva metri şi o plãcuţã proaspãt amplasatã – se vede cã încã n-a prins-o rugina, ne îmbie sã mergem sã descoperim „drumul minerului”. Ca şi cum n-am fi descoperit destul…

        Ne întoarcem. Şi peste tot, te loveşte ca o leucã în moalele capului, încercarea disperatã de normalitate, ca şi cum mai poate exista viaţã într-un cãtun muribund. Într-un oraş în care poţi auzi scârţâitul ferestrelor când suflã vântul mai tare. În care poţi numãra pe degete casele care mai sunt în picioare şi sufletele care trãiesc în ele. Şi nu ştii ce e mai dureros… sãrãcia sau aşteptarea? Şi parcã n-ar fi atât de dureros, dacã nu te-ai gândi cã Roşia Montanã stã, la propriu, pe aur… pe tone de aur, pe care nimeni nu vrea sã le exploateze. Sau poate cã ar vrea, dar interesele sunt mult prea mari şi-atunci impasul este pe mãsurã.

        Plecãm cu inima strânsã ca şi cum am fost surprinşi pe picior greşit. Înainte de a ieşi efectiv din oraş, citesc un mesaj pe o casã care stã sã cadã:  „Mineritul e sufletul Roşiei Montane. Ajutã sã nu disparã tradiţia de veacuri a mineritului”. L-aş ajuta dar cum? Într-un cãtun ca asta, poate doar Dumnezeu mai citeşte mesaje pe case.

        Pentru cã undeva, nu foarte departe, la doar cateva sute de kilometri distanţã, într-o capitalã ce se vrea europeanã, tineri distinşi cheltuiesc cu sârg banii pãrinţilor în Bamboo şi în alte cluburi de „fiţe”.  Îşi etaleazã tricourile Armani şi se cred „cool”. Dau ture de Magheru la bordul unui Lamborghini încercând sã capteze atenţia domnişoarelor cu fusta de-o palmã. Cum sã le-o capteze? Prin inteligenţa lor, bineînţeles. Şi asta n-ar fi nimic pe langã muntele de ignoranţã comparabil cu muntele de steril ce mãrgineşte orizontul Roşiei Montane. Şi de indiferenţã.

Mai multe mãrturii ale oamenilor care trãiesc în Roşia Montanã aici: http://www.scrisoarecatreromania.ro/povestile-oamenilor

%d bloggers like this: