Archive

Posts Tagged ‘greseala’

Gramatica care este…

March 5, 2012 10 comments

      

        Astãzi am avut un şoc. Stãteam confortabil în vârful patului meu, citind cu interes o carte. O carte care îmi incita curiozitatea de a o parcurge pânã la final. Însã nu cartea în sine este subiectul postãrii mele. Poate dacã o sã pun fragmentul acela aici, o sã vã sarã şi vouã în ochi aşa cum mi-a sãrit mie … pânã şi cheful de a o mai citi pânã la capãt…

      „Şi cei care suferã pe pâmânt îşi câştigã un loc în rai. Suferinţele însãşi nu sunt niciodatã inutile, de altfel, dar în realitate mã preocupã numai resortul acestor suferinţe”.

      Oare cum a scãpat, nevãzutã de nimeni, neştiutã de nimeni, fãrã a da socotealã nimãnui… oare cum s-a insinuat tiptil, tiptil, profitând de neatenţie sau poate de neştiinţã… o greşealã de gramaticã? Da, dragii mei, de când citesc eu cãrţi, este prima datã în viaţa mea când am întâlnit o greşealã de gramaticã într-o carte… şi când spun „carte” nu mã refer la vreo fiţuicã publicatã la vreo obscurã editurã provincialã, nici la vreun eşantion dat moca prin târguri, care nu demonstreazã altceva decât cã s-a tãiat pãdurea degeaba? Ci la „Smulgãtorul de inimi” al lui Boris Vian, apãrut în traducere la Editura Univers.  Una dintre cele mai mari edituri cu o impresionantã istorie în spate. „Romanul secolului XX” vã spune ceva? Mie îmi aminteşte de nenumãrate cãrţi citite în adolescenţã, de raftul meu de bibliotecã înţesat cu romanele lor, aliniate la milimetru, titluri impresionante, titluri memorabile, autori care îţi rãmân în suflet. Read more…

Advertisements

Arta de a greşi

May 18, 2011 2 comments

       Nici nu mai ştiu când am învãţat, în copilãrie cred, cã a greşi este omeneşte… cã poţi face prostii când eşti mic tocmai din neştiinţã. Cã nonşalanţa cu care te duci şi îţi strecori mâna printre limbile albastre ale focului, nu te scuteşte de arsuri. Cã nu e de ajuns sã ţi se spunã cã „te arzi” pentru cã n-o înţelegi pânã când n-o simţi pe pielea ta. Şi nici când vine mama şi-ţi panseazã degetul umflat zicându-ţi „ţi-am spus eu”, nu te scuteşte de experienţe viitoare…

         Da, mama mea, ca orice mamã pe lumea asta,   mi-a pansat la un moment dat, degetul dureros, ştergându-mi cu sãruturi lacrimile izvorâte din greşealã. Şi a încercat şi-atunci, şi de nenumãrate ori dupã aia, sã-mi explice cã n-o sã mã poatã apãra de toate greşelile, cã unele sunt ireparabile. Aşa cum a încercat sã salveze de la moarte un biet pisic furat de prin vecini, pe care, eu, din prea multã dragoste, l-am înfãşat strâns, strâns crezând cã aşa o sã-i fie mai bine… şi plângând apoi cu trupuşorul lui înţepenit în braţe, am crezut atunci cã am înţeles ce înseamnã „greşealã”. O greşealã pe care nimeni pe lumea asta, n-o mai poate îndrepta.

       Însã niciodatã nu reuşeşti sã înţelegi pe deplin… Mai ales în clipa în care o faci, când eşti pe deplin convins cã procedezi bine. Când crezi ca decizia pe care ai luat-o e cea corectã. Sau când nici mãcar nu îţi dai seama când ai alunecat pe Valea Plângerii. Când un cuvânt rostit din prea multã durere sau dragoste a sfãrâmat idealuri, emoţii, sentimente. Vieţi întregi. Propria ta viaţã.

      „Data viitoare n-am sã mai greşesc” îţi spui când umbra lacrimilor încã îţi mai încercãneazã privirea. Şi lecţia pare învãţatã. Şi totuşi greşeşti, greşeşti, greşeşti fãrã oprire, în faţa oamenilor pe care îi iubeşti,  în faţa lui Dumnezeu, în faţa ta… şi, uneori, din prea mult orgoliu sau din neputinţã refuzi sã recunoşti cã ai greşit. Pentru cã „prea târziu” sunã gol şi surd, se rostogoleşte cu greutatea pietrelor de moarã peste propria-ţi greşealã. Şi într-adevãr, nu mai poţi face nimic. Nu te mai poţi întoarce în clipa în care, conştient sau inconştient, ai ales… pentru cã da, aşa cum spunea Gyuri Pascu, „ adevăratul timp este un punct care se numeşte “acum”, înţepat de o infinitate de drepte care se numesc alegeri în viaţă”.

      Dincolo de greşealã rãmâne angoasa. Neputinţa. Frustrarea. Timpul irosit printre degete. Ocaziile ratate. Frânturi de surâsuri risipite. Ochii trişti pe care i-ai înşelat. Durerea acutã ca o operaţie pe viu. Iubiri zdrenţuite. Sunetul surd al tãcerii din tine. Paşii reci ce se sting încet. Sânge şi lacrimi. Lacrimi şi sânge. Şi dincolo de toate, un chip rãvãşit din oglindã, strãin, împietrit în propria-i durere, care te întreabã mut: „De ce?”

       Şi timpul, acel „prezent” menit sã-ţi arate cã încã trãieşti, încã respiri, ajunge parcã sã-ţi sfâşie sufletul cu alunecarea lui lipicioasã. Şi-n tolba lui, mai grea ca sacul lui Moş Crãciun, regãseşti  urmele tuturor greşelilor trecute. Greşeli din care credeai ca ţi-ai învãţat lecţia şi care se dovedesc acum doar tipare ale propriei  neînţelegeri. Pentru ca da, rareori învãţãm din greşeli. Cât despre greşelile altora, nici mãcar n-avem timp sã le-ascultãm. Ne place sã auzim la tot pasul cã e bine sã înveţi din greşeli, eventual din ale celor care au mai trecut pe aceeaşi stradã,  însã în realitate, ne credem prea buni pentru asta. Prea unici. Prea neînţeleşi.

      Am greşit de atâtea ori, încât am pierdut numãrãtoarea greşelilor mele. Şi greşesc în fiecare zi, greşesc prin fiecare gest pe care îl las sã-mi scape din prea mult entuziasm sau prea multã necugetare. Din neatenţie, orgoliu, teamã, vinã, ruşine, admiraţie, curiozitate, pasiune, dragoste.

      Greşesc din dorinţa de a nu greşi.

Once in a lifetime

March 7, 2011 Leave a comment

       Anul trecut, prin noiembrie, cred, am plecat în Austria, destinaţia Solden, o micã staţiune de ski aflatã în inima Alpilor, aproape de graniţa cu Italia. Cum eu am fost cea care a stabilit itinerariul, îndrumatã de sfaturile binevoitoare ale unei hãrţi pe care am tot frunzãrit-o tot drumul  în cãutarea traseului perfect, bineînţeles cã ne-am rãtãcit. Impropriu spus „ne-am rãtãcit”, pentru cã faza care a urmat a pãrut desprinsã parcã din „Cãlãtoria elefantului” de Saramago.

       Ca sã ajungi la Solden, puteai alege între douã drumuri, unul pe teritoriu austriac, celãlalt presupunând mai întâi sã treci în Italia (spre Bolzano), şi apoi sã cobori din nou versanţii pentru a ajunge în mica vale unde Solden şi-a înfipt rãdãcinile. Amandouã pãreau cele douã braţe ale unui Y imaginar, mult arcuite, care plecau din Innsbruck, având corespondent Solden-ul pe o dreaptã menitã sã unescã cele douã puncte. Dacã mãsurai distanţa pe hartã, ai fi spus cã nu conteazã ce drum alegi, atâta timp cât destinaţia e aceeaşi. Sau cel puţin, acesta a fost gândul care m-a determinat sã dau cu banul. Şi alegerea a fost ca de la Innsbruck sã coborâm spre Brenner , sã trecem graniţa Italiei şi sã o luãm spre Vipiteno, pentru a tãia inima Alpilor Orientali prin cateva trecãtori muntoase – pasul Brenner, San Leonardo şi Monte Giovo, şi pentru a ne întoarce apoi pe creste pe teritoriul austriac. Bineînţeles, numele pe care vi le-am înşirat aici, nu cred sã vã spunã mare lucru… mai ales cã da, recunosc, georgrafia nu e tocmai punctul meu forte.

      Însã nu despre geografie vroiam sã vã vorbesc ci despre lucruri pe care le simţi o singurã datã în viaţã. Pentru cã da, experienţa Alpilor în prag de iarnã rãmâne once in a lifetime. Imaginaţi-vã un drum de munte, îngust de numai câţiva metri, pe care ai tot timpul impresia cã o sã aluneci în prãpastie, care urcã, şerpuind pe mai bine de 20 de km, pânã la altitudinea de 2099m. Urcând, urcând spre necunoscut, cu fiecare curbã lãsatã în urmã, cu fiecare metru parcurs, simţeam cã ajung tot mai aproape de destinaţie. E aici, dincolo de muntele ãsta. Doar la caţiva paşi. Trebuie un efort de voinţã pentru a ajunge. Mai ales cã drumul parcurs din Bucureşti, dintr-o bucatã, s-a întins pe mai bine de 1600 de km. Iar oboseala nu este tocmai cel mai bun companion de drum.  Şi totuşi… încã un pic, încã un kilometru şi apoi ne vom putea odihni. Şi încã un pic, mai avem puţin, puţin. N-am ajuns încã la destinaţie, dar o intuiesc, o vãd cu ochii minţii. Şi patul moale cu aşternuturi albe, şi ceaiul fierbinte, fierbinte, bãut la gura şemineului din cana care cântã iodlere, şi liniştea patriarhalã care se lasã odatã cu primii fulgi de zãpadã.

       Şi iatã… aproape am ajuns la graniţa cu Austria. Dincolo de creasta asta trebuie sã fie Solden-ul… uffff… de-am ajunge odatã, cã nu mai pot. Am oasele muiate de obosealã, hainele nãclãite de transpiraţie şi aş da aproape orice pentru o cafea. N-am timp sã vãd peisajul, şi-aşa e noapte şi de-abia vãd poteca pe care şerpuim şi noi cu cele 4 roţi ale noastre. Am deschis geamul pentru o clipã şi am respirat aerul tare, de munte. Un sentiment ciudat, de nelinişte amestecat cu plãcere, s-a insinuat prin fiecare por zbârlit de frigul de afarã.  Şi o ciudatã voluptate. Parcã toatã viaţa mea aş fi lãsat-o în urmã, undeva dincolo de munţii aştia. Parcã fiecare kilometru parcurs n-ar fi fost cãtre o destinaţie precisã, un simplu oraş pe o hartã, ci cãtre un centru al cercului din inima mea.

        Am întins mâna şi am prins un fulg de zãpadã, ce a murit uşor sângerând lacrimi în palma fierbinte. Mi-era dor. De puritate, de inocenţã, de vremurile ancestrale când eram fãrã patã. De vremurile când eram copil. De mine însãmi. Ştiam cã în curând drumul se va sfârşi, vom parca maşina în faţa hotelului şi ne vom amesteca şi noi cu turiştii veniţi sã se bucure de iarnã la Solden. Vom fi la fel cu ceilaţi, mult prea grãbiţi, deşi în vacanţã, sã vedem cât mai mult, sã luam în stãpânire fiecare lucru nou, fãrã a ne oferi rãgazul de a ne opri pentru câteva clipe şi a privi cu atenţie în jurul nostru. Sau în noi înşine.

        Însã drumul pãrea cã nu se mai sfârşeşte. Doar pãrea, pentru cã în realitate s-a sfârşit mult prea brusc. Cu o barierã. Şi dincolo de ea, o nesfârşire albã. Stupoare? Ciudã? Frustrare?  Timp pierdut şi obosealã dublã? Toate la un loc. Şi foarte multã neînţelegre. Cum? De ce? De ce aşa? De ce noi?  Exista însã şi o explicaţie logicã: nefiind un drum folosit în mod frecvent, austriecii nu s-au obosit sã-l deszãpezeascã. Italienii, conştincioşi, au dat zãpada pânã la graniţã, deşi doar faptul cã pe ici pe colo mai rãsãrea câte o cabanã, ar fi motivat un astfel de gest, aproape absurd când nici ţipenie de om n-ar avea ce sã caute pe astfel de drumuri neumblate.

        Am plecat  cu inima strânsã de angoasã. Am plecat fãrã sã privesc înapoi. O singurã imagine mã obsedeazã de atunci, din acea dimineaţã de iarnã mirosind a trecut. Un flash care se agaţã de o fãrâmã de memorie: un drum şerpuit printre pãşuni atât de verzi încât nici n-ai fi spus cã e început de iarnã. Maşina noastrã, goalã, opritã în mijlocul drumului ca un animal în aşteptare, fremãtând. Şi munţii… atât de albi, atât de înalţi, atât de imposibil de ajuns. Atât de profund totul aşa cum oglinda apei ascunde adâncimi nebãnuite. Şi totuşi atât de static, ca o vedere trimisã din ţinutul vãcuţei Milka.

        Ne-am intors pe drumul singuratic însã parcã ceva din magia nopţii trecute se pierduse odatã cu ea. Parcã intrasem intr-o poveste cu zâne şi acum, odatã cu ivirea zorilor am constatat ca de fapt domisem liniştiţi în propriul pat. Am ajuns înapoi la Innsbruck şi am luat-o pe celalalt drum, mult mai lin, mai plat, mai lipsit de farmec. Un drum obişnuit la capãtul cãruia existã o destinaţie. O destinaţie la fel de precisã ca ceasurile elveţiene ce ticãie neîncetat. Soldenul ne aştepta, parcã râzându-şi în barbã de mica noastrã întâmplare. Trei zile mai târziu am plecat spre România, promiţându-ne cã nu vom povesti nimãnui despre periplul nostru noctambul printre prãpãstii. Nu ar fi fost ceva cu care sã ne mândrim.

         De-abia târziu, dupã câteva luni am înţeles adevãratul sens al cãlãtoriei mele iniţiatice. O greşealã pe care nici chiar dacã aş repeta-o în mod conştient n-ar mai avea acelaşi farmec şi  mai ales aceleaşi înţelesuri. Uneori întâmplarea este cel mai destoinic profesor. Când doar un pas te mai desparte de ceea ce-ţi doreşti, opreşte-te pentru o clipã din goana cãtre moarte: s-ar putea sã fi greşit drumul.

%d bloggers like this: