L-aţi vãzut cumva pe Moşu’…?

November 26, 2012 3 comments

    

           La început a fost un scâncet. Un scâncet timid transformat în plâns. Şi-apoi prima gurã de aer, trasã într-o lume necunoscutã.  O lume plinã de culori, forme, zgomote, arome… o lume nouã şi misterioasã, atrãgãtoare şi periculoasã. O lume privitã cu ochii tulburi ai celui care se trezeşte smuls dintr-un culcuş în care se simţea apãrat. Protejat în corpul care l-a zãmislit.

         Apoi cãldura unei respiraţii care îi şopteşte vorbe de alint. „Ce mult mi-am dorit sã vii pe lume!”, „Eşti lumina ochilor mei!”, „Te voi proteja toatã viaţa!”, în timp ce simte o mânã delicatã mângâindu-l.  Şi gura lacomã şi-nfometatã care cautã cu înfrigurare sânul, izvorul dragostei transformat în lapte. Şi pieptul fierbinte sub care palpitã o inimã incandescentã. A mamei lui.

        Aşa începe viaţa. Sau cel puţin aşa ar trebui sã înceapã. Din dragoste şi cu multã dragoste, o  garanţie a unei vieţi fericite pentru boţul acela de carne, cu ochii vii şi sclipitori, fragil şi lipsit de apãrare, ce va deveni în timp un… OM.

         Foarte puţini pãstreazã astfel de amintiri, din primele clipe ale vieţii lor. Însã cu toţii, avem încrustat undeva, în fibra fiinţei noastre, amitiri legate de pãrinţii noştri. Pe care i-am avut mereu aproape când am fãcut primul pas şi ei s-au bucurat ca de o mare sãrbãtoare. Când ne-a ieşit primul dinte şi ei au plâns cu noi de durerea noastrã. Când am pus degetul pe flacãrã deşi ne avertizaserã de o mie de ori cã o sã ne ardem. Când am cãzut în nas, în cap, din pat sau din pom, când am furat merele sau pisica vecinului, sau alţii vreo pupãzã, când ne-a durut şi-am suferit, când am ţipat şi ne-am veselit, când am cântat şi am jucat, şi iaraşi ne-am pus pe ţipat, şi ne-am julit şi ne-am luptat şi indiferent de câte am fãcut, ei ne-au primit mereu cu braţele deschise. Şi cu varga dupã uşã, dar asta…  e o altã poveste.

           Undeva, într-un colţ uitat de lume, existã copii care nu au simţit niciodatã mângâierea unei mame. Copii care au venit pe lume fãrã sã şi-i doreascã cineva. Nici mãcar proprii lor pãrinţi. Copii care nu ştiu sã zâmbeascã. Nu ştiu sã trãiascã bucuria. Copii care nu au învãţat ce înseamnã cuvântul „acasã”. Copii pentru care nu existã vorbe de alint atunci când se lovesc. Nu existã îmbrãţişãri când din ochii trişti se prelinge o lacrimã. Nu existã nimeni care sã-i aştepte atunci când, stinşi de dor, se întreabã: „de ce”?

          Într-o astfel de lume, dragostea e doar un cuvânt din cãrţi. O noţiune abstractã pe care n-o înţeleg pentru cã le-a lipsit dintotdeauna. Deşi primul cuvânt pe care ar trebui sã-l înveţe este „mama”, lor le lipseşte fiinţa în carne şi oase. O vãd prin cãrţile cu poze, dacã le au, o vãd alãturi de alţi copii, pe stradã, şi îi doare locul din sufletul lor, în care ar fi trebuit sã înfloreascã dragostea de mamã. Pentru cã ea, dragostea în sine, existã, însã doare îngrozitor când n-ai cui s-o poţi dãrui. Înainte sã înveţe sã vorbeascã, învaţã sã simtã absenţa. Şi singurãtatea.  Sunt fiinţe mutilate sufleteşte din vina celor care i-au abandonat,  într-o lume care îi respinge şi-i reneagã. Şi singura lor vinã, pe care o ispãşesc încã de la prima gurã de aer, este cã s-au nãscut.

          Condamnaţi la tristeţe, orfani de pãrinţi şi de dragoste, cu ochii permanent umbriţi de temeri, copiii abandonaţi nu ştiu ce înseamnã cuvântul „familie”. Sau sã ai ceva al tãu. Un chip drag sau o poveste. Pentru ei, nu existã Moş Crãciun.

          Scriu aceste rânduri încercând sã-mi imaginez cum ar fi sã n-ai pãrinţi. Sã fi deschis ochii într-o lume rece şi crudã, sã te lupţi în fiecare zi pentru fiecare bucatã de pâine care îţi asigurã umila supravieţuire. Sã fii permanent hãituit şi bântuit de temeri şi sã n-ai unde sã-ţi pleci capul în aşteptarea unei mângâieri. Sã nu ştii ce îţi rezervã ziua de mâine. Sau sã nu îţi cunoşti propriul trecut. Sã te uiţi cu jind la familiile care se plimbã prin parc, la alţi copii mult mai fericiţi decât tine. Nu pentru cã ar avea jucãrii sau haine frumoase, ci pentru cã nici mãcar nu realizeazã ce avere incomensurabilã au ei: nişte pãrinţi.

         Scriu aceste rânduri cu gândul la cei 26 de copii de la Aşezãmântul Social „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din comuna Slobozia de Giurgiu, pe care nu-i cunosc, dar sper cã îi voi cunoaşte în viitorul apropiat. Scriu aceste rânduri încercând sã înţeleg, eu, din postura mea de copil unic la pãrinţi, iubit şi alintat o viaţã întreagã, şi de-o bunicã pe deasupra, ce înseamnã sã suferi pentru cã din start, viaţa te-a nedreptãţit. Însã clar, n-am nicio şansã. Nu voi trãi niciodatã experienţele lor însã cu siguranţã, aş putea mãcar sã le îndulcesc amarul. La fel cu voi toţi, cei care citiţi rândurile acestea.

          Vã mai aduceţi aminte câte scrisori i-aţi scris lui Moş Crãciun? Eheeeei, teancuri, teancuri… ei bine, şi ei, copii din aşezãmânt,  i-au scris lui Moş Crãciun. Şi sunt convinşi cã el, deşi are mulţi copii de mulţumit, nu îi va ocoli şi de data aceasta. Nu-şi doresc mare lucru. Poate câte o jucãrie, o hãinuţã care sã-i apere de frig, o mamã care sã le dãruiascã zâmbete. Şi dacã pe ultima noi nu le-o putem da, cu siguranţã cã toate celelalte stau în puterea noastrã.

        Deci, vã invit, dragii mei, sã fiţi Moşi într-un an, pentru nişte suflete care cred din toatã inima cã El existã.  Mã alãtur cu dragã inimã iniţiativei Alexandrei şi sper cã şi voi veţi face la fel cu tot ce vã prisoseşte sau ceea ce doriţi sã dãruiţi: hãinuţe, alimente, lemne de foc, jucãrii. Şi lista rãmâne deschisã. Pentru cã împreunã, dincolo de dogme şi convenţii sociale, dincolo de prejudecãţi şi de tabu-uri, putem aduce o umbrã de speranţã în lume. Trebuie doar sã vrem. Rãsplata: un copil care învaţã sã zâmbeascã.  Şi un Moş Crãciun care ne face cu ochiul din sania lui fermecatã.

Advertisements

Când ai zâmbit ultima datã?

September 29, 2012 1 comment

       

         Da, chiar… îţi aduci aminte când ai zâmbit ultima oarã? Nu, nu vorbesc de schiţa aia de zâmbet pe care eşti nevoit s-o afişezi în fiecare zi la birou, mai ales când întârzii. Sau când te cheamã şeful pe care, normal, îl deteşti, şi te întreabã de raportul ãla pe care trebuia sã-l predai acum douã zile. Nu, nu vorbesc de mutra binevoitoare pe care eşti nevoit s-o faci când soacrã-ta tãbarã peste tine, bineînţeles, neanunţatã, iar tu ai deschis uşa uitând cã eşti… în chiloţi. Nici când învãţãtoarea te ceartã cã juniorul din dotare iarãşi nu şi-a fãcut temele. A patra oarã sãptãmâna asta… Nici de zâmbetul triumfãtor ironic pe care îl arborezi când reuşeşti sã ocupi singurul scaun liber la metrou şi trebuie sã parezi într-un fel ochii duşmãnoşi care (temporar) te-ar ucide.

        Şi gama zâmbetelor false este nesfârşitã. Le utilizãm în fiecare zi ca sã ne ascundem temerile şi angoasa, frustrãrile şi ceea ce gândim cu adevãrat. Sã ne ascundem de noi înşine. Le folosim ca pe un subterfugiu ieftin atunci când vrem sã scãpãm uşor. Când greşim sau…când minţim. Când facem lucrurile pe jumãtate. Când vrem sã creãm false aparenţe. Când ne prefacem cã X lucru ne place. Sau conteazã. Şi-l mai şi cumpãrãm la insistenţele consortului/ consoartei. Când ne strãduim sã îi demonstrãm celuilalt cã îi dãm dreptate. Dar în realitate, ştim noi mai bine. Şi un zâmbet discret înfloreşte în colţul gurii. Chiar dacã este unul mimat.

        Vorbesc de zâmbetul alã trãit cu toatã fiinţa, când simţi cã zambeşti prin fiecare por al fiinţei tale. Cred cã motivul conteazã mult prea puţin. E vorba de o stare lãuntricã pe care o emani, nu o trãieşti. Şi-atunci, nu trebuie sã fii cercetãtor la NASA ca sã observi cã şi lumea la rândul ei… îţi zâmbeşte. Poate nu la fel de profund… însã zâmbetul ãla spontan, tâşnit parcã din adâncuri face viaţa mai frumoasã. Şi o poate schimba.

          Aşa cã vã provoc sã dãruiţi zâmbete. Şi sã ajutaţi oameni. Nu vã costã nimic. Poate doar aşa cãpãtaţi exerciţiu. E chiar simplu: încãrcaţi o pozã cu voi zâmbind (din suflet, dacã se poate!) pe aplicaţia creatã de Colgate, iar ei vor dona un produs de îngrijire oralã cãtre Crucea Roşie din România. Şi poate aşa, vom reuşi cu toţii sã învãţãm sã zâmbim.

         So… tu când ai zâmbit ultima datã? 🙂

All content of this blog is protected by the law of copyright / www.raulonet.com

foto

Şi soarele, şi norii, şi cerul….

September 27, 2012 Leave a comment

      

        Nu este uşor sa fii clanţã. Adicã nu orice fel de clanţã. Pentru cã, în acest caz putem vorbi despre fraţii şi surorile mele care îşi au locuinţa în diverse uşi: apartamente de lux, vile somptuoase, birouri. Ele sunt şterse zilnic de praf, lustruite, îngrijite, unse… Nu ca noi, celelalte clanţe mai puţin norocoase, atinse de toţi şi toate, cu palme lipicioase, ude de transpiraţie sau boalã.

       Bãnuiesc cã nu v-aţi pus niciodatã în pielea mea. De fapt, ştiu cã mã ignorã toatã lumea. Sunt bunã doar în clipa aia când trebuie deschisã uşa, apoi nici la curãţenie nu îşi mai aduce nimeni aminte de mine. În fine, n-aş vrea sã vã supãr. Ci sã vã spun cã şi noi clanţele, deşi nu credeţi, avem suflet.

       De când am ieşit din fabricã, adicã de la mama, am fost clanţa uşii unui apartament al unui senator gras şi chel care, dupã douã luni, m-a aruncat cu uşã cu tot. El deschidea arareori uşa, erau alţii care o deschideau pentru el. Însã soţia lui avea o mânã de neuitat. Micã, delicatã, finã, cu douã inele de aur odihnindu-se pe degete. Doar cã n-am apucat sã mã bucur de atingerea ei prea mult. Apoi am ajuns la un negustor de vechituri morocãnos şi zgârcit care m-a vândut mai departe… nici nu vã povestesc cum am ajuns la noul proprietar, un lãcãtuş, zgâriatã toatã şi înghesuitã într-o cutie, alãturi de o mulţime de lucruri la fel de nefericite ca mine. Lãcãtuşul era un om bun numai cã tot timpul avea mainile unsuroase. Noroc cu nevastã-sa cã mã mai lustruia din când în când… cred cã o deranja şi pe ea sã-i rãmânã unsoarea pe mânã…

       Într-o zi a trebuit sã plec şi de la el… trebuia sã monteze o clanţã la uşa unui azil de bãtrâni şi taman cã atunci când a primit comanda, nu mai avea alte clanţe pe stoc. Şi cum lucrarea trebuia executatã urgent, m-a desfãcut pe mine de la uşa lui şi m-a montat acolo, deşi sunt încã tânãrã, frumoasã şi strãlucitoare. Mai am eu câteva zgârieturi de la transportul neglijent, însã cine stã sã le numere?

        Aşa cã n-am avut încotro, a trebuit sã mã adaptez… mai greu la început, pentru cã îmi era dor de încãperea luxoasã a senatorului, de mâinile fine ale nevesti-sii şi chiar de atenţia cu care mã lustruia doamna lãcãtuş… deh, e bine sã aibã cineva grijã de tine, chiar dacã în timp te mulţumeşti cu tot mai puţin. Însã m-am adaptat repede la noile condiţii de trai. De fapt, n-am avut încotro.

        Camera în care am ajuns este destul de mare, mobilatã auster, doar douã paturi şi o noptierã, un scaun într-un colţ şi un cuier într-altul. Pereţii sunt albi, albi, albul acela lãptos, impersonal, de spital. În ea stau doi bãtrâni. Amândoi tãcuţi şi amândoi singuri. M-am obişnuit cu mişcãrile frânte de paralizie, cu atingerea umedã şi caldã a mâinilor lor. Am învãţat sã îi deosebesc şi cu ochii închişi. Cel din patul de la fereastrã are mâna mai grea şi deschide uşa cu o smuciturã bruscã, iar celãlalt, de lângã mine, mã atinge numai cu degetele apãsând uşor, chiar dacã amândurora le e greu sã urneascã uşa din greoiul scaun cu rotile. Amandoi însã au apãsarea tristã. Atât de tristã încât şi mie îmi vine sã plâng.

        Ambii sunt bolnavi şi pãrãsiţi de familie. Nu se au decât unul pe celãlalt. În atâţia ani petrecuţi împreunã au învãţat cã noţiunea de familie se poate reduce la unul singur. Şi uneori, la tine însuţi, în funcţie de cât de norocos eşti. Au învãţat în aceşti ani, cã singurãtatea este şi ea o boalã, la fel de dureroasã ca oricare alta. Doar cã pentru ea, nu s-au inventat, încã, medicamente. Şi au mai învãţat cã timpul e relativ. Cã ziua poate trece repede atunci când retrãiesc mental iubirile de tinereţe, evocã un chip sau o atingere, o zbatere de gene sau mirosul de acasã. Dar la fel au simţit pe pielea lor curgerea dureroasã a timpului, când trupul a devenit doar o cârpã în ghearele bolii. Şi paralizia asta care de-abia le permite sã vorbeascã… d-apãi sã se mişte, sã se plimbe în aer liber, sã respire aer proaspãt, sã respire…

         Nu se au decât unul pe celãlalt. Însã cel din patul de la geam are mai mult: are posibilitatea de a privi afarã, de a vedea soarele strãlucind a primãvarã, pãsãrile zburând ca o sãgeatã, norii adunându-se a furtunã. În fiecare zi, prietenul sãu îl întreabã cum e vremea: e soare? Plouã? Ninge? Cum e cerul? Înnorat? Senin? Vede vreo pasãre? Vreun colţ de cer? Şi e nemulţumit când celãlalt oboseşte sã dea amãnunte… pur şi simplu, oboseşte… închide ochii şi se preface cã doarme. Prietenul lui se supãrã, ofteazã şi înghite în sec. Ce n-ar da sã fie el cel care sã poatã vedea toate astea… şi cerul şi soarele şi ploaia… doar cã nu se poate. Cât timp trãieşte companionul sãu trebuie sã se mulţumeascã cu stropul de luminã care intrã pe gaura cheii.  Şi cu becul din tavan. Uneori aude paşi şi i se pare cã vede un colţ verde de fustã prin gãurica minusculã şi luminoasã. L-a vãzut în realitate sau e doar o proiecţie din trecut apãrutã acum, în pragul visului? Oricum nu mai conteazã… şi alunecã în somn.

         Zilele noastre sunt toate la fel: dupã trezire, urmeazã consultul de dimineaţã, apoi gustarea, apoi medicamentele. Asistenta are mâna micã şi durdulie şi niciodatã nu reuşeşte sã închidã uşa cu cotul atunci când ia tava de pe cãrucior şi vine sã o lase pe noptierã. Şi cât timp îi dã fiecãruia sã mãnânce. Înghiţiturã cu înghiţiturã. Pânã la ultima fãrâmã de pâine şi ultima picãturã de lapte. Prin fâşia lungã de luminã se întrezãresc dalele podelei. Alb, negru. Alb, negru. Ca o tablã de şah. Eu stau şi numãr lingurile de mâncare pe care le soarbe fiecare. Cel de la fereastrã mãnâncã mai încet. Nu ştiu dacã savureazã mâncarea sau pur şi simplu, nu poate sã înghitã. Celãlalt, mestecã mai repede şi e nerãbdãtor. Doar ochii, ochii i se rotesc în cap cãutând parcã un sprijin. Ceva de care sã se agaţe.

         Ziceam cã zilele noastre sunt toate la fel. Da, mai ales pentru ei. Însã pentru mine, nu existã zi sau noapte. Eu veghez fãrã odihnã. Îmi place sã îl aud pe cel de la geam povestind în fiecare zi ce vede afarã. Când acesta îşi pleacã pleoapele a somn, simt cum prietenul lui se întoarce cu faţa spre mine şi şopteşte încet. Nu ştie, nici mãcar nu îşi imagineazã cã eu îl aud. Vorbeşte singur, plânge, este ros de dorinţa de a vedea cu ochii lui natura, viaţa de dincolo de geam. De fapt, atât i-a mai rãmas. Ideea cã mai existã viaţã dincolo de sticla rece.

         Ieri însã a fost o zi deosebitã de toate celelalte. Cel din patul de la geam a murit. A murit în somn fãrã ca cineva sã-şi dea seama. Nici mãcar eu. L-am auzit oftând la un moment dat, dar am crezut cã viseazã ceva din trecut. El însã, trecea în altã lume. Dimineaţa, asistenţii l-au scos în linişte din camerã şi l-au depus la morga spitalului, aşa cum fac de obicei. Prietenul lui a rãmas o clipã nemişcat, cu ochii pierduţi şi faţa lividã. Împietrit de groazã şi de teamã. Brusc, o luminã i-a strãfulgerat ochii şi parcã şi un zâmbet da sã-i înfloreascã-n colţul gurii. A chemat asistenţii şi i-a rugat sã îl mute în patul de la geam.

        Visul lui lãuntric i se împlinise: prietenul lui murise, îi pãrea rãu, bineînţeles, împãrţiserã o mulţime de ani împreunã, dar… patul… patul de la geam era gol. Era al lui! Se va muta acolo şi va vedea cu ochii lui –  chiar dacã uneori i se înceţoşazã privirea –  soarele, şi norii şi cerul…

         Asistenţii au plecat promiţându-i cã îl vor muta în cursul zilei, dupã prânz. Bãtrânul a fost cuprins de agitaţie; se tot rãsucea în pat, contorsionându-şi trupul chinuit de paralizie. Încerca  sã gesticuleze în mişcãri frânte, bolborosea cuvinte neînţelese. La început, m-am speriat. Credeam cã i se fãcuse rãu şi nu ştiam cum sã cer ajutor. Sã ţip? Pe mine nu m-ar fi auzit nimeni! Sã mã smulg din cuie? Înafarã de o nouã zgârieturã, nu aş fi obţinut nimic… e cumplit sã fii martorul unei asemenea scene, sã vrei sã faci ceva, orice, şi sã nu poţi. Tot încercând eu sã gãsesc soluţii cum sã mã fac auzitã, prietenul meu muritor s-a calmat. Cu singura mânã validã şi-a încheiat pijamaua pânã la gât. Apoi, cu aceeaşi mânã, tremurãtoare şi nesigurã, a deschis încet noptiera, scoţând de-acolo un pieptene negru. Cu o meticulozitate desãvârşitã, încetinitã de slãbiciunea propriei mâini, şi-a aranjat pãrul rar. Apoi şi-a netezit barba ţepoasã şi a încercat sã se îndrepte în pat. Dacã nu aş fi ştiut, poate cã aş fi crezut cã se pregãteşte pentru un eveniment important. O vizitã de-a copiilor sau poate… plecarea acasã. Însã pentru el, mutarea în patul de la geam, era într-adevãr un eveniment important.

         Dupã prânz, am simţit cãldura unei mâini tinere şi hotãrâte:  era asistentul şi am ştiut cã venise clipa. La vederea lui, un surâs i-a luminat faţa bãtrânului.  A aşteptat rãbdãtor ca asistenta cea durdulie sã dezinfecteze patul şi sã schimbe aşternuturile. Pãrea netulburat. S-a lãsat ridicat şi purtat pe braţe pânã în patul vecin. Şi-a ferit privirea de geam pânã ce toatã lumea a pãrãsit camera. Vroia sã simtã întreagã bucuria unui lucru atât de mãrunt, şi totuşi atât de greu de obţinut. A închis ochii şi a respirat profund. Încet şi-a întors capul cãtre geam, încet, încet, ca într-un vis.

         Asistam uimitã la scenã şi nu îmi venea nici sã respir. Nu mai trãisem un astfel de moment în toatã viaţa mea. Am dat numai peste oameni grãbiţi care uitau sã-nchidã pânã şi propria uşã. D-apãi sã mai aibã timp şi de ei înşişi… mã temeam sã nu se-audã paşi pe coridor şi astfel momentul tainic sã fie tulburat. Priveam bãtrânul din faţa mea cum stãtea întins în pat, cu capul spriinit pe pernã, cu ochii închişi şi totuşi îndreptaţi spre geam, ca într-o transã. Aşteptam cu sufletul la gurã clipa magicã. Şi-a ridicat pleoapele încet, încet ca şi cum ar fi vrut sã lase treptat imaginea norilor sã-l inunde. Sã-l spele. Sã-l vindece.  Şi când a avut imaginea completã, mâna i s-a crispat pe cearşaf, pumnul s-a închis trãgând cu putere. Tot trupul zgâlţâit de spasme pãrea o marionetã ruptã din sfori. Un singur lucru se citea pe chipul chinuit de spaime: o durere lãuntricã tâşnitã afarã, cu tot cu lacrimi şi amintiri. Treptat, plânsul i-a devenit un hohot prelung şi straniu… ca un bocet.

         La început nu am înţeles ce se întâmplase. M-am tot smucit din cuie sã vãd şi eu ce era dincolo de geam. Înafarã cã mi-am slãbit încheieturile nu am reuşit sã vãd mare lucru. Resemnatã, am aşteptat deznodãmântul. Şi când mã aşteptatm mai puţin, o razã de luminã a cãzut pieziş pe marginea patului  transformând metalul lucios într-o oglindã. Şi-n clipa aceea m-a strãfulgerat o imagine dureroasã. De fapt, imaginea dureroasã a adevãrului: în faţa geamului se ridica un zid cenuşiu şi înalt. Suficient de înalt ca nici mãcar o razã firavã de soare sã nu îi poate strãbate adâncimea…

       Peste noapte, bãtrânul a murit. Pe faţã i-a rãmas îngheţat acel rictus de disperare mutã dobândit la vederea zidului. Eu am rãmas într-o camerã goalã. Mi s-a spulberat iluzia de a-i mai vedea vreodatã pe-amândoi vorbind despre strãlucirea soarelui şi formele pe care le îmbrãcau norii. Şi mi-am amintit fãrã sã vreau de un citat pe care cineva,  nu mai ştiu unde, nici când, îl pomenise într-o discuţie. Un citat pe care oamenii îl ignorã cam des: „Lucrurile au valoarea pe care le-o dãm şi tot ce nu ne ucide ne face mai puternici”. Sau poate cã l-am inventat eu. Nu-mi mai aduc aminte.

 

 

Acrobaţii fãrã coardã elasticã

September 9, 2012 Leave a comment

      

        Mi se întâmplã uneori  (a se citi „tot timpul”) sã fiu nemulţumitã de ceea ce sunt sau de ceea ce am. De cele câteva kilograme care mã obsedeazã chiar dacã, mai nou, intru lejer în mãsura 38. Şi uneori chiar şi în 36. De aripioarele cu care îmi iau zborul, oricâte creme sau masaje anticelulitice le-aş trage. Mã examinez cu ochi de soacrã  – aia cu trei nurori! – şi verdictul nu este unul pe deplin mulţumitor…  am picioarele prea scurte, braţele prea lungi, pãrul prea albastru sau ochii prea ciudaţi, vezi tu, albul astã nu aratã prea bine… ar trebui sã merg la un control. Sunt „prea” şi „prea”. Şi uneori deloc.

        Sunt nemulţumitã  cã mama nu m-a nãscut la tropice, acolo ar fi fost cald tot timpul… dar ştii, nici „prea” cald nu-i bine… şi iarãşi apare cuvântul „prea”. Cã nu trãiesc în Anglia sau în Norvegia, acolo unde civilizaţia nu se învaţã în cãrţi, unde autobuzul vine la 12.47 trecute fix ca deh, aşa scrie în orarul respectat cu sfinţenie. Cã nu mi-am tocit coatele alãturi de vreun Saramago, ca sã mã pot mândri cã l-am cunoscut (deh, mai greu cu contemporaneitatea asta, dar sã zicem cã e o licenţã… narativã). Cã nu am fost în stare sã dezvolt o afacere de milioane de euro vânzând  iluzii la colţ de stradã, fapt care mi-ar fi scutit de muncã pe viaţã. Ce conteazã cã oamenii m-ar fi detestat vãzându-şi punga goalã şi gândindu-se cu ce uşurinţã i-am fraierit? Cu contul burduşit în bancã, conştiinţa devine un lux ne-necesar… Cã n-am castele în Spania, insulele Fiji sau oriunde în altã parte, nici un iaht pe care sã-mi plimb celulita şi nelipsitul bichon (ştiţi voi, chestia aia de şters papucii) cu nelipsita-i zgardã bãtutã-n cristale Swarovski. Cã botoxul încã nu se vinde la pungi de un litru. Cã n-am în fiecare zi manichiurista la pat sã-mi vopseascã unghiile verzi… sau roşii… sau albastre… sau… nu trebuie sã vi le mai înşir, cã oricum le vedeţi pe feisbuc. Cã n-am. Şi n-am. Şi n-am.

         Recunosc. Am multe frustrãri. Mi s-a şi reproşat la un moment dat cã nu se ştie cum mã trezesc dimineaţa…  sunt binedispusã sau îmi aduc aminte de „datorii”. Iar la categoria asta, lista este interminabilã şi frustrãrile pe mãsurã. Cã pisica vecinului miaunã prea tare şi îmi tulburã somnul de frumuseţe fix când mi-e lumea mai dragã. Cã mama mã sunã sã îmi cearã ajutorul exact când sunt în vacanţã. Cã locul de parcare devine în fiecare zi teren de luptã cu toţi cei care ar atenta sã mi-l subtilizeze de sub nasul ascuţit a rãzboi. Cã necazurile vin când nu te-aştepţi. Cã iedera vecinului se scuturã pe pervazul meu… şi numai pe-al meu. Cã nesimţitele de facturi nu se plãtesc singure… şi eventual, nu cu bani din propriul meu cont. Cã dorm prea puţin… sau prea mult. Cã (mai) trebuie sã (şi) muncesc. Mãcar uneori şi mãcar de formã. Cã n-am timp sã fac ceea ce mi-aş dori… hmmm, da, dar ce? Saaaaau…cã am prea mult timp şi nu ştiu ce sã fac cu el. Ei… da’ asta chiar cã-i o problemã! Cã e sfârşit de varã şi deja a venit toamna, cã da, Crãciunul e frumos, dar parcã goana dupã daruri mã înnebuneşte. Şi nu, nu vreau sã mã gândesc la zãpadã, troiene, buze crãpate şi nasul roşu de ger. Vara viitoare? Daaaa, dar pânã atunci mai e o veşnicieeeeeeeee…

         Şi uite-aşa se scurge fiecare zi. Un baleiaj ameţitor între frustrãri şi dorinţe, dorinţe şi frustrãri. Le ştim cu toţii. Le cunoaştem bine gustul şi mirosul, ştim cã apar când ne aşteptãm mai puţin. Când ar trebui sã ne bucurãm de locul acesta frumos în care stãm la soare, dupã ce am cheltuit o avere sã ajungem aici. De gustul unui fruct bine copt gândindu-ne cã a cãlãtorit peste mãri şi ţãri ca sã ajungã sã-şi verse nectarul între buzele noastre. De faptul cã e soare şi nu se ştie dacã mâine va mai rãsãri pentru noi. De lucruri pe care nu le vedem. Le uitãm. Le ignorãm. Sau pur şi simplu, suntem mult prea grãbiţi, prea superficiali sau prea temãtori ca sã le dãm atenţie.

         Ne-am obişnuit sã trãim la suprafaţa propriei noastre vieţi  şi sã credem cã destinul este dator sã ne dãruiascã totul: casã (a se citi, o vilã cu piscinã!), maşinã, vacanţe (cât mai exotice, evident), o familie fericitã, un soţ care nu ne înşalã şi ne declarã în fiecare zi cã ne iubeşte pânã la cer şi înapoi, un copil care nu iese din cuvântul nostru, un job de vis la care ne ducem marţea şi primãvara şi oricum e de-ajuns, norişori roz pe care sã ne plimbãm bichonul şi toooot aşa lista poate continua la nesfârşît. Da, avem impresia cã totul ni se cuvine. Cã destinul este doar duhul din lampa lui Aladdin aflat permanent la dispoziţia noastrã. Cã ne-am nãscut privilegiaţi şi lumea se învârte în jurul nostru.

         Ei bine, hai sã vã dau o veste proastã… Lumea are propriul ei centru şi propriul ei univers. Iar noi, oamenii, deşi n-o vedem, suntem doar nişte accesorii menite sã populeze decorul la un moment dat. Nişte accesorii cu pretenţii, bineînţeles. Cu cât mai mari, cu atât mai bine… cum era vorba „think big”. Nişte marionete care se încãpãţâneazã sã creadã cã sforile de care atârnã, nu existã. Cã spaţiul şi timpul sunt în favoarea lor, uitând însã erodarea perpetuã. Şi sfârşitul iminent.

         Conteazã oare cã gândindu-te mereu la ce n-ai, uiţi sã mai vezi ce ţii în mânã? Conteazã cã uneori ratezi prezentul gândindu-te, pãgubos, la Timing is perfectun viitor care nu va deveni niciodatã realitate? Cã cioara de pe gard, rãmâne totuşi o cioarã oricât te-ai strãdui tu s-o vopseşti papagal? Cât despre vrabia din mânã, conteazã cã între timp i-ai dat drumul? Cã timpul nu stã sã te-aştepte atunci când crezi cã ai toatã viaţa sã te gândeşti la un  pas?

         Uneori conteazã alteori, ba. Şi evident, realizãm mult prea târziu. Când nu mai e timp, nu mai sunt bani, nu mai existã oamenii cãrora sã le spui cã îţi pasã.  Cã ocaziile au trecut şi cu ele propria viaţã, ratatã privind în curtea vecinului. Ce înţelegem post factum este cã, de cele mai multe ori, acrobaţiile la înãlţime, fãrã antrenament prealabil, pot fi mişcãri sinucigaşe.

Cânt – Magda Isanos

August 25, 2012 Leave a comment

Cant - Magda Isanos

Cânt ca privighetorile oarbe.
Nu ştiu, eu sorb cântecul sau el mã soarbe.
Atât de sus ne-nãlţãm câteodatã…
Sufletu-mi arde de-o flacãrã înfricoşatã.

Ca rugul din care a vorbit Dumnezeu,
aşa arde sufletul meu.
Cred în zâne, în sfinţi şi minuni;
prieteni, nu-mi împletiţi cununi.
Cântecul e-n mine ca-n voi tãcerea;
îi bãnuiesc uneori puterea,
însã nu ştiu nimic şi mã-nchin smerit
îngerului lângã mine ivit.

Fã-mã sã cânt despre oameni şi suferinţi,
şoptesc cu buzele reci, fierbinţi,
despre sãraci, despre copii şi foame…
Şi-n mijlocul cereştii mele spaime,
întrezãresc cuvintele de foc,
cu care-ar trebui sã creez lumea, s-o pun la loc.

Apoi rãmân singurã. Nu ştiu nici eu
de ce mi-a vorbit din stufişul aprins Dumnezeu.

Andiamo – Alice Nãstase Buciuta şi Simona Catrina

August 19, 2012 Leave a comment

        Am ieşit într-o zi la plimbare, tânjind dupã peisajul care altãdatã mã copleşise cu mãreţia lui. Cãutam sã redescopãr bucuria pe care mi-au dat-o odinioarã drumurile ca nişte labirinturi sculptate între ziduri de zãpadã, adulmecam aerul cãutând parfumul acela de frig şi splendoare care mã ameţea în trecut, imploram vântul sã-mi cânte ceva care sã mã facã sã uitdeoameni şi sã-mi amintesc de eternitate. Dar m-am trezit mutilatã, neputincioasã, neînstare sã mai pipãi cu simţurile mele paralizate vreun strop de frumuseţe a lumii. Ştii, cred cã trebuie sã mai ai în tine un strop de mãreţie ca sã poţi oglindi în tine spectacolul copleşitor al naturii… Eu mergeam şi mã uitam în jur, la pãdurile prea îndesate, la munţii acoperiţi de zãpezi, şi-mi cântau întruna în minte versurile lui Romulus Vulpescu:

„Contemplu-n cimitirul grec

un nume brâncovan.

Şi-aş vrea sã plec,

Nu pot sã trec

şi te aştept în van.

N-am sã revin, n-ai sã revii.

Munţi mici, munţi mici şi trişti.

Nu mai existã oameni vii,

tu singurã exişti.”

 

       Dupã încã un telefon de-al lui care, în 7 secunde, mi-a mai trântit o amânare, am mai petrecut o zi la shopping, în care am probat în magazinaşele lor înghesuite tot ce aveau pe umeraşe, şi o altã zi chircitã în pat, în care am plâns de dimineaţa şi pânã seara, iar, când m-am întrerupt, am trudit la câteva sonete – ştii, fiindcã e o îndeletnicire atât de grea, încât te obligã sã nu te mai gândeşti la nimic. Dacã aş fi avut la mine un manual de trigonometrie, mi-ar fi fost şi mai simplu, m-aş fi chinuit şi mai nãpraznic, şi mai acaparator, şi mai salvator. Dar n-am avut. Data viitoare când am s-o iau de nebunã prin lume urmãrind vreun Fãt Morgan o sã-mi îndes în geanta de-mprumut cãrţi grele, cãrţi groaznice.

       Am fost, Simona, peste munţi şi peste distanţe ca sã-mi ucid, de bunãvoie, speranţa. Acum mi-e dor de el, fãrã sã-i mai ştiu numele, fãrã sã mai am pe cine sã strig. S-a deschis pe lume o prãpastie pe care n-o mai pot umple cu nimic, un hãu în adâncul cãruia trebuie sã fi rãmas povestea mea de dragoste irealã. Peste ea s-au prãbuşit, din piscuri de stâncã, din vârfuri de iluzii, toate avalanşele unor munţi care s-au scuturat nu de zãpezi, ci de mine. Munţi mici. Munţi rãi. Munţi inventaţi. (…)

       Fiindcã, oricât de greu mi-ar fi, trebuie sã recunosc cã-mi merit soarta. Alerg mereu dupã frânturi de viaţã, şi pun, în locul adevãrurilor care n-au existat niciodatã, setea mea de iubire. Mã risipesc pe drumuri nesfârşite urmãrind himere a cãror dragoste mã înrobeşte şi mã face sã uit care e rostul meu pe pãmânt. Mã tem de vârste, iar temerile care mã fac sã fiu grãbitã, repezitã, hãmesitã sã trãiesc mult şi repede, nu fac altceva decât sã-mi iroseascã anii, lãsându-i în derivã.

       M-am grãbit. M-am minţit.

       Însã cred cã a venit timpul sã accept mãcar un adevãr cu folos: nu are rost sã scormonesc, nu are rost sã cerşesc, nu are rost sã caut. Marile descoperiri, revelaţiile sfinte, ca şi marile iubiri, ţi se dezvãluie întregi, în toatã mãreţia lor, fãrã sã fie nevoie sã le urmãreşti sau sã alergi dupã ele. Iubirile adevãrate ţi se dezvãluie firesc, precum rãsãritul, precum ploaia, precum curcubeul. Precum primãvara asta nebunã care mi se aratã, ştiind cã nu am cum sã nu îi simt lumina.

Alice Nãstase Buciuta –Dincolo de tãcere

*

        Nu asta vrem, de fapt, atunci când ne urmãrim iubiţii sau iubitele cãutând dovada clarã a trãdãrilor lor? Ce ne mânã prin hãţişuri, ce ne face sã scormonim prin buzunare, ce ne obligã sã adulmecãm aşternuturi în care ne imaginãm, devastaţi de durere, cum trupurile pe care noi le adorãm s-au împreunat cu trupuri strãine,  mototolind odatã cu cearşafull jurãmintele pe care le credeam sfinte? Nu dorinţa de a ne vindeca o datã pentru totdeauna de suferinţa necunoaşterii? Bãnuielile îţi sfredelesc inima, dar îţi lasã întotdeauna loc perfid pentru încã o speranţã, pentru încã o zi de agonie. În schimb, dovezile trãdãrii aduc durere de moarte, dar aduc şi singura şansã la vindecare. Dupã trãdare, potopul. Dupã potop, înseninarea.

Alice Nãstase Buciuta – Creta şi monstrul

      *

       Am lãsat în urma mea iubiri începute graţios, suav, limpede, care-şi rupeau rotulele înainte de ultima piruetã, astfel încât niciodatã n-am sã ştiu „ce-ar fi fost dacã”. Şi-am mai lãsat în ţarã singurãtãţi prelungi- e drept, dramatic mascate de o viaţã mondenã sclipicioasã, plinã de hãhãieli şi cãlãtorii în strãinãtate, la capãtul cãrora intram în sevrajul devastator al femeii ce gustase drogul aventurii geografice. Cosmopolitismul meu a dospit lent, dar ireversibil. Am început sã privesc lumea întreagã ca pe patria mea. De atunci, deodatã, s-au topit graniţele şi n-am mai avut senzaţia cã fug.

      Eu consum enorm de multã dragoste la suta de kilometri. Iubirea mi-a asigurat întotdeauna imunitate la mocirlã. Câtã vreme m-am simţit iubitã, am suportat frumos toate ploile, lãtrãturile şi pungãşiile din ţara mea. Dar atunci când pãmântul meu nu mi-a mai recunoscut pasul şi când bãrbatul meu nu mi-a mai recunoscut plânsul, am plecat.

       Când asişti la un naufragiu, cauţi instinctiv sã memorezi moartea, pentru cã e o lugubrã fascinaţie în premierã. Perplexitatea în faţa sfârşitului te smulge de la adevãratele înţelesuri ale hazardului, ale karmei. Dar, când ai motive splendide sã lupţi, eşti obligat moral sã acţionezi.

Simona Catrina – De ce am plecat? De ce-aş mai fi rãmas?

*

       

       Am învãţat mai mult sã ma bucur de emoţia începuturilor de drum decât de miezul lucrurilor, de sâmburele vieţii, de amiezele iubirilor şi ale zilelor însemnate.

Alice Nãstase Buciuta – O aniversare. Un vis

      *

       Eram virginã şi îndrãgostitã veşnic, dulceag, sfâşietor însã mã purtam ca şi cum învârteam pe degete sufletul bãieţilor. La 17 ani era foarte uşor sã te prefaci cã eşti puternic.

Simona Catrina – Stimatã doamnã, pe-o murã v-am scris cã vã iubesc

*

          Nu atunci când am ajuns, ci în clipa plecãrii noastre din Irlanda, m-a lovit fulgerul unui înţeles pe care-l purtam cu mine fãrã sã-l desluşesc. Abia când am ieşit pe punte feribotului care ma ducea departe de ţara abia întâlnitã, cu Marea Irlandei cântând a dragoste şi a moarte de jur împrejur, am priceput, o datã pentru totdeauna, cã nu-i alegem noi pe cei pe care-i iubim. Ci cã dragostea pogoarã din cer, ca o minune. Şi cã e pãcat sã-ncercãm sã-i descâlcim firele genezei când nouã ne-a fost dat,simplu, pur şi simplu, numai s-o trãim.

Alice Nãstase Buciuta – Dor de Irlanda

*

        Toate drumurile duc la Roma. Toate gândurile duc la dragoste.

        Mi s-a fãcut fricã, mi s-a fãcut noapte, mi s-a fãcut clar cã nu existã dragoste, cã nu existã cuvânt, cã nu existã noroc.

         Am strãbãtut Vaticanul cu paşi deznãdãjduiţi. În Basilica San Pietro, am privit cu ochi umbriţi şi fãrã speranţã cãtre statuia de marmurã în care Michelangelo a aşezat, împietritã şi albã, tristeţea tuturor mamelor de pe pãmânt. Pietá. Tristeţea sacrã, a Fecioarei care leagãnã pe genunchi fiul mort, Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu, deopotrivã. Tristeţea oricãrei femei care, privind cãtre pruncul sãu, se sfâşie de neputinţa de-a-l feri de relele lumii. Durerea oricãrei femei care şi-a sacrificat pruncul, nãscut sau nenãscut, în numele unui ideal neînţeles de alţii. Şi m-am întrebat de ce ne e dat sã ducem uneori, din tristeţe şi din neîncredere, mai mult decât ne simţim în stare sã ducem. M-am întrebat de ce ne e dat sã trãim, uneori în dragoste, mai puţin decât ne-am dori sã trãim. Şi mi-am amintit de personajul lui Nikos Kazantzakis care întâlnindu-se cu divinitatea şi însetat sã-şi ia viaţa în piept, a cerut cu glas asprit de îndrãznealã: „Doamne, spune-mi pânã unde sã merg?” Iar Dumnezeu i-a rãspuns cu glas senin: „Mergi pânã unde poţi!” „E prea puţin, Doamne! Cere-mi mai mult!”,s-a îndârjit omul. Iar Dumnezeu i-a rãspuns cu glas la fel de senin: „Mergi pânã unde nu mai poţi”.

Alice Nãstase Buciuta – Toate drumurile duc la Roma.

Toate gândurile duc la dragoste

*

       Nu ştiu altele cum sunt, dar eu când îmi vãd bãrbatul cântãrind cu ochi pierduţi sau prefãcut indiferenţi trupuri de femei – cu sau fãrã ambalaj textil – mã simt copleşitã de tristeţe, de durere, de neputinţã. Şi mã întreb, cu gândul învineţit de revolte, de ce nu am fost dotatã cu profunzimea înţelepciunii strãvechi, care le-a fãcut pe strãbunicile noastre sã accepte cã bãrbaţii pot sã pofteascã la nuri strãini fãrã sã aibã conştiinţa pãcatului, fãrã sã simtã cã, astfel, îşi pângãresc crunt sufletul, aşa cum aş simţi eu dacã mi s-ar întâmpla nãpasta vinovãţiei.

       „Am vãzut cele mai frumoase  femei din lume în nişte vitrine, la Amsterdam. Se vindeau pe bani”. Aşa arãta sms-ul grãbit trimis de iubitul meu prietenului sãu de la Vâlcea. L-am citit pe furiş, ghemuitã a deznãdejde în patul nostru de la Tulip Inn. Şi apoi m-am rugat în gând sã-mi gãsesc în suflet dragostea linişitã, dragostea care nu doare , dragostea care nu deznãdãjduieşte, dragostea care nu se teme de frumuseţea altor femei. Dragostea care sã mã facã sã mã simt singura femeie din lume, la Amsterdam şi pretutindeni. Dragostea de care nu sunt în stare.

Alice Nãstase Buciuta – La Amsterdam şi pretutindeni

*

       De câte ori mã cred femeie neiubitã, îmi amintesc de emirul meu, de bãrbatul care s-a îndrãgostit de mine la 60 de grade Celsius, sub zidul Babylonului, de bãrbatul care a plâns pentru mine – în timp ce eu îl credeam nebun. Azi, îl cred minunat.

Simona Catrina –Emirul din Badgad. Sfioasã, Şeherezada se înspãimântã

*

        Nu pot sã adorm, deşi sunt istovitã de drumuri şi gânduri. Jumãtatea de lunã îmi bate drept în jumãtatea mea însângeratã de inimã. Încerc sã-mi adun rugãciunile într-una singurã. Încerc sã-mi adun tristeţile într-o speranţã unicã. Încerc sã gãsesc un singur cuvânt despre tot ce-mi doresc. Şi nu sunt în stare. Ce sã cer mai întâi? Ce poţi sã ceri mai întâi? Dragoste? Luminã? Credinţã? Noroc? Bunãtate? Speranţã? Îmi revine obsedant în minte numele lui, numele care nici nu existã. Pe el n-am cum sã-l cer, pentru cã nu ştiu sã-l strig. Şi oftez, cu sufletul îngenuncheat. Mã apropii de vise şi tac. Plâng pios. Alunec în somn cu credinţã.

       Atunci când un om se înalţã la cer, e cãlãuzit de un înger ce pogoarã anume ca sã-l ia şi sã-l ducã în lumea de dincolo. Dar uneori, arareori, îngerul nu izbuteşte. Şi trebuie sã plece singur, fiindcã omul mai are de luptat pe pãmânt. Mai are de trãit. Mai are de iubit, de scris, de cântat, de visat… Şi îngerul pleacã, învins, şi e nevoit sã-i lase pãmânteanului îndãrãtnic şi victorios, ca ofrandã, ca tribut, ca recunoaştere, încã o pereche de ochi. Şi poate cã aşa se face cã unii artişti vãd lumea altfel decât muritorii de rând. Poate cã aceia binecuvântaţi cu o viziune unicã, cei dãruiţi cu harul de a desluşi totul într-un fel nepermis altora, cei care privesc mai mult şi înţeleg mai adânc sunt oamenii care, dupã venirea îngerului, dupã plecarea lui, au rãmas cu o pereche de ochi în plus. Şi cu o şansã mai adâncã de-a pricepe şi de a trãi toate culorile şi nuanţele vieţii.

       Rãsfoiesc mai departe revista din avion, rãsfoiesc mai departe în mine însãmi. „Dacã personajele dumneavoastrã, într-o bunã zi, ar veni, în cel mai autentic stil pirandellian şi v-ar întreba: de ce nu ne-aţi fãcut fericiţi?” a întrebat-o Crenguţa Ţolea pe Ileana Vulpescu. Iar rãspunsul doamnei Vulpescu m-a lovit în moalele inimii: „Eu le-aş rãspunde: pentru cã viaţa nu prea obişnuieşte sã distribuie fericire. Vã rog sã mã iertaţi. Adresaţi-vã în altã parte. Poate cã pe la alţii s-o distribui. La mine, pânã acum,s-au bãgat doar ficãţei de pasãre şi banane…”

Alice Nãstase Buciuta – Jurnal de Israel

*

       În Canada şi America, am învãţat cã nu e absolut nicio nenorocire dacã bãrbatul îşi iubeşte mai mult maşina decât nevasta. E chiar o deosebitã onoare sã fii surclasatã de o caroserie care, orice-ar fi, mãcar ştii cã e mai grasã decât tine.

       Noi doi şi maşina am traversat continente şi ani, pãduri şi nopţi de dragoste nebunã. Schimbam pe şosele fusul orar, nu în avion, ca toatã lumea. Şi cu fiecare meridian pe care-l traversam, mã uitam în oglindã, sã vãd cum arãt mai tânãrã cu o orã, mai îndrãgostitã cu o orã.

Simona Catrina – American dealer – great love opportunities

*

       Mergeam desculţã, pe lângã vitrine. Mergeam singurã. Şi m-am speriat de un şoricel care a trecut pe lângã talpa mea. Şi n-am avut pe nimeni alãturi care sã mã ia de umãr şi care sã mã facã sã mã simt apãratã. De şoareci, de frig, de uitare, de singurãtate.

Alice Nãstase Buciuta – Prin lume pe urmele lui Peter Gabriel

*

      Însemnãrile mele din zilele dintâi ale dragostei noastre mi-au ars mâinile, mi-au îndurerat privirea, mi-au rãvãşit sufletul. Am spus mereu cã nu m-am mai temut niciodatã, dincolo de prima îmbrãţişare. Dar am minţit. Sau poate doar am uitat.

      Te rog sã pleci liniştit şi senin. Şi sã te întorci cu bine. Eu te aştept. Eu sunt a ta, şi te aştept. (…) Dar şi dacã ai lipsi cu anii, şi dacã între timp ai trãi alte vieţi şi alte iubiri, tot al meu ai rãmâne. Iar eu tot a ta. Tot aici. Tot iubindu-te. Iţi sãrut drumurile, sã-ţi fie bune, sã mi te aducã înapoi curând.

      Încerc sã strâng bagajele sã pot pleca şi eu sã întâmpin lumina, încerc sã isprãvesc cu treburile şi sã mã refugiez cât mai curând în somn, poate uit…

      Încerc. Dar mi-e atât de rãu de tine, atât de dor de noi, încât mã amãgesc cã, dacã mã opresc o clipã din treburi ca sã îţi scriu, e ca şi cum tu m-ai auzi, ca şi cum m-ai atinge.

      Îmi ard sânii şi umerii, mã dor genunchii, mã strâng coastele de dorul tãu.

      Şi-mi vine sã te strig cu glas tare şi sã-ţi spun cã te-aş iubi ca o credincioasã ieşitã din post, aşa cum sunt, aşa cum îţi sunt. Te-aş iubi cu evlavie şi cu luminã, te-aş iubi aşa cum se iubeşte dincolo de Înviere, când se rup graniţele între viaţã şi moarte, când dragostea se smulge din cuie, şi când printr-o mare iubire spinii din cununa Domnului se  preschimbã în flori.

      Te-aş iubi ca o pãcãtoasã care nu se teme de pedepse, ca o fecioarã care descoperã dragostea sub palmele tale.

      Te-aş iubi şi atât. Cu toatã dragostea sufletului adunatã în trup, te-aş iubi. (…)

       Îţi scriu pe cer. Reaşez constelaţiile, ca sã citeşti în lumina lor iniţiala mea şi semnele dragostei mele. Şi tac, şi plec sã te caut în vis, acolo unde eşti al meu pe de-a-ntregul, pentru totdeauna, acolo unde dragostea noastrã a murit şi a înviat, adevãrat a înviat.

Alice Nãstase Buciuta – Italia e a noastrã

Prezentarea oficialã a cãrţii, aici.

Jurnal de lectura – “Paula” – Isabel Allende

August 5, 2012 8 comments

       

       De douã zile citesc “Paula” de Isabel Allende şi parcã sunt în transã. N-am terminat-o încã, nu ştiu ce final i-a hãrãzit scriitoarea şi parcã acum, nici nu conteazã… însã de foarte multã vreme nu am resimţit acest imbold puternic de a scrie când încã mai sunt file de întors şi rânduri de parcurs cu sufletul… aceeaşi stare mi-a provocat-o „Fiul risipitor” al lui Radu Tudoran (carte despre care însã nu am apucat sã scriu la momentul potrivit), un amalgam de nerãbdare, impuls imperios de a scrie şi de a-mi exorciza propriile impresii şi experienţe, necuprinsã admiraţie pentru forţa cu care autorul a reuşit sã aştearnã cuvintele în propoziţii şi fraze care sã rãscoleascã într-o clipã ani întregi de ape liniştite…

        Este surprinzãtor însã cum te poţi regãsi tu ca individ, cititor, anonim, dintr-o ţarã aflatã la celãlalt capãt al lumii, în rândurile unui om care îşi sondeazã cu luciditate propriul suflet pentru a scoate la luminã esenţa însãşi a umanitãţii… Nu este doar vorba de durerea unei mame care asistã neputincioasã la stingerea propriului ei copil, ci este o intensã declaraţie de dragoste plinã de forţã, de tragism, de  simplitate… Personajele nu mai conteazã.

         Nu mã intereseazã cât de autobiograficã este cartea lui Allende, însã cu siguranţã se simte durerea incomensurabilã împletitã în fiecare rând. O durere realã, visceralã, care te inundã ca un şuvoi, te copleşeşte fãrã sã-ţi dai seama. Durerea unei mame care îşi pierde fiica. Cu toţii am pierdut pe cineva drag. Cu toţii îi simţim lipsa atunci când ne aşteptãm mai puţin.  Uneori îl simţim prin preajmã în adierea unei ramuri sau într-o unduire a perdelei. Alteori, ne este, pur şi simplu, dor. „Paula” este o carte despre amintire. Despre refuzul de a ceda în faţa timpului şi a morţii. Despre rezistenţa prin cuvântul scris, care astfel, capãtã realitate şi profunzime şi în acelaşi timp, capãtã sens. Şi nu în ultimul rând, este o carte despre despãrţire.

        „Paula” este un jurnal. Un jurnal scris în momente de agonie, un strigãt în pustie pentru ca, de undeva, din imensitatea Universului, sentimentele profund umane, simple, fãrã mãşti şi artificii superficiale, sã se reveleze în arhetipuri. Un jurnal al mamei care îşi scrie cu sânge clipele petrecute în agonia aşteptãrii unui semn oarecare, al morţii sau al învierii, trecut şi prezent, amalgamate pânã la identificare. Un catharsis. Un jurnal în care încearcã cu disperare sã alunge teama, gândurile rele, suferinţa… sã se adune pentru a face faţã. Pentru a fi ea însãşi. Şi dincolo de toate, are nevoie de trecut pentru a se plasa în centrul propriului univers. Pentru a nu se pierde pe sine în vârtejul disperãrii.  Istoria suferinţelor familiei devine pretext identitar, conferã apartenenţã şi rãdãcini. „Paula” este un jurnal al exilului. Un antidot la uitare. Şi la indiferenţã.

         „Paula” este o rugãciune şi o scrisoare de rãmas bun. O rugãciune cãtre o Divinitate pe care o descoperã prin suferinţã. Suferinţã care purificã şi limpezeşte, care coboarã spiritul cãtre esenţe, cãtre lucrurile simple ascunse în fiecare dintre noi. O rugãciune dincolo de religie şi dogmã, tâşnitã din acel mysterium tremendum resimţit de om în faţa lucrurilor care îi demonstreazã propria nimicnicie. Şi care îl face sã creadã cã mai existã minuni. O scrisoare de rãmas bun scrisã într-un moment în care drumul devine fãrã întoarcere. Drumul cãtre moarte şi dincolo de ea.

        „Paula” este o oglindã. În care se oglindeşte propria ei mamã încercând cu disperare sã reziste în vârtejul sentimentelor, dar în care ne oglindim şi noi, cei care o citim. Un alter-ego care se întrupeazã vãlurit din rândurile aşternute pe hârtie.

        „Paula” este o lecţie de umanitate. O arsurã cu fierul roşu pentru a cicatriza rana supurândã. Suferinţa privitã de aproape ne timoreazã. Vedem, uneori, înghesuit prin colţuri, cu ochii trişti şi parcã cuprinzând în ei întrega nefericire a universului, câte un copil mutilat, fãrã mâini, sau cu picioarele înfãşurate în cârpe jegoase. Întinde spre noi cioturile rãmase, într-o încercare mutã de a cere ajutor. De cele mai multe ori, ne mutãm, oripilaţi,  privirea. Îl ignorãm, deci, nu existã. Alteori, impulsul este mai puternic şi ne scotocim grãbiţi prin buzunare în cãutarea unui mãrunţis. Îi strecurãm o bancnotã  în mâna micuţã şi tremurãtoare şi grãbim pasul pentru a ne îndepãrta cât mai repede de ciotul acela uman care face, totuşi, parte din realitatea noastrã. Ştim cã banii nu îi folosesc lui la nimic, cã îi sunt luaţi de alţii care îl pun sã cerşeascã, şi totuşi de ce îi dãm?  Din purã şi înduioşãtoare milã? Da, ne e milã, însã egoismul nostru profund şi intrinsec ne obligã sã ne ţinem la distanţã de mizeria şi durerea altora. Ne temem cã suferinţa e contagioasã. Şi-atunci, mãrunţişul din buzunare este suficient pentru a ne cumpãra conştiinţa.

         Tocmai acest lucru ne împiedicã Allende sã-l facem. Sã fugim. Ne pune sub ochi ochi o lupã imensã sub care a adunat toatã suferinţa omenirii. Suferinţa timpului care se scurge târând cu el vieţile noastre, picãtura chinezeascã administratã mamei care trebuie sã accepte pierderea propriei fiice, vânarea de vânt a dragostei spulberate, viaţa şi moartea împletite pânã la identificare, faţa şi reversul aceleiaşi medalii, toate zugrãvite pe fundalul societãţii decrepite în care individul nu se mai poate regãsi. Nu, nu putem fugi… fiecare cuvânt arde cu fierul roşu. Sfredeleşte sufletul şi stârneşte reverberaţii. Şi dacã nu aruncãm cartea cât mai departe, trebuie sã îndurãm supliciul la care ne supune Allende. Sau exerciţiul de conştiinţã, cum vreţi sã-i spuneţi.

          Nu ştiu acum cum se terminã „Paula”. Cel puţin nu acum. Însã cu siguranţã simt cã finalul nu este aici. Cã povestea nu se terminã odatã cu ultima filã întoarsã. Cu moartea inevitabilã a Paulei, pe care o simt cum se apropie, tiptil şi totuşi implacabil… Cu moartea fiecãruia dintre noi.

       Ps. Mulţumesc, Marilena, pentru sugestie şi pentru impuls. Cu siguranţã, trebuia sã vinã şi clipa potrivitã pentru cãrţile lui Allende. De data asta, ţi se datoreazã.

 

%d bloggers like this: