Cum am devenit invizibilă în mijlocul orașului


O poveste…

E searã și frigul parcă e tot mai pătrunzător. Atmosfera închisă de decembrie devine ușor, ușor, apăsătoare. Mai sunt doar câteva ore pânã când se schimbã anul. Lumea se pregãteşte de Revelion. Doamnele îşi scot din dulapuri rochiile decoltate, îşi încalţã sandalele cu toc cui şi pun în obraji ultima urmã de fard menitã sã le învãpãieze obrajii. Domnii îşi potrivesc papionul, îşi închid butonii argintaţi şi, îmbrãcaţi în haine de sãrbãtoare, merg împreunã cu doamnele sã petreacã în noaptea de Revelion.

Undeva, pe o stradã întunecoasã, pe nişte cartoane prãpãdite, stau, zgribuliţi doi copii. Sunt slabi şi palizi şi nici măcar nu-şi aduc aminte când au mâncat bine ultima datã. Le e frig şi au înţepenit de când stau pe strãzi… ar vrea sã se adãposteascã undeva la cãldurã, însã toţi i-au alungat atunci când au încercat sã se apropie. Aşa cã şi-au fãcut culcuş sub o vitrinã luminatã unde parcã şi manechinele de plastic au o viaţã mai bunã decât a lor. Se gândesc cã dincolo de lumea aceasta tristã şi cenuşie, existã o alta plinã de strãlucire din care ei nu fac parte… şi-şi doresc, cu sufletele lor pure şi nevinovate, ca într-o zi sã aibã şi ei mãcar un strop din fericirea de care se bucurã ceilalţi oameni în noaptea magicã a Revelionului.

Zgribuliţi de frig, adorm îmbrãţişaţi. Şi lumea cenuşie se topeşte într-un vis plin de luminã şi culoare, pasiune şi strãlucire. Fata viseazã un grandios spectacol de cabaret unde artişti renumiţi cântã şi danseazã, femeile sunt elegante şi surâzãtoare şi timpul parcã şi-a oprit curgerea ireversibilã. Şi poartã şi ea rochia la care a tânjit mereu, pãrul ei lung şi încâlcit este pieptãnat cu grijã, pânã şi unghiile îi sunt acum lungi şi lãcuite… şi râde… râde din tot sufletul, râde din toţi porii, pânã şi vãzduhul este strãbãtut de ecoul râsului ei… Deşi îi e frig şi s-a trezit înţepenitã, un zâmbet i-a rãmas agãţat în colţul gurii… e parfumul visului care o face sã spere. Dar oare ce are în palma ei mică, stâns închis în pumn? Deschide degetele ușor. În mână scânteiază inelul din vis!

Arhiva personală

Și imaginea se topește într-un minunat cadru al unei scene luminate de unde dansatori cu pene încep să defileze unul după altul.

Așa arăta scenariul unui program de Revelion pe care îl gândisem la un moment dat ca o materializare a ideii că visele pot deveni realitate, dacă ai puterea să speri, să crezi și să iubești. Doar că nu mi-am închipuit nicio clipă că o astfel de filmare, obișnuită, aș putea spune, avea să îmi arate cât de simplu este să devii brusc… invizibil. Am înțeles astfel, că viața îți oferă din plin  experiențe dezvoltare personală, mai ales când te aștepți mai puțin.  

Invizibilă, dar printre oameni!

Așa că atunci când a trebuit să mă pregătesc pentru filmarea secvenței inițiale, a celor doi copii care își visează poveștile în noaptea de Revelion, totul mi s-a părut doar o joacă. Mă concentram mai mult să îmi țin minte replicile, decât la imaginea care mă privea din oglindă.

Hainele mele de zi cu zi dispăruseră sub niște rupturi vechi și murdare pe alocuri, cizmele îmi erau cu cel puțin vreo două numere mai mari, mănușile aveau gauri, iar machioza avusese grijă să îmi aștearnă pe chip umbra mizeriei. Tot astfel arăta și colegul meu de prezentare, tocmai pentru ca impactul vizual să fie maxim.

 N-am ştiut niciodatã ce înseamnã sã fii un om al strãzii… nici nu am avut cum sã ştiu. Pentru cã şi eu, ca majoritatea de altfel, am evitat sã privesc mizeria umanã în faţã. Şi când spun mizerie umanã, mã refer la sãrãcia aceea lucie care te face sã cauţi prin gunoaie dupã o bucatã de pâine uscatã, la lipsa unui adãpost, la frig, la foame, la alienare…

       Am trecut de atâtea ori pe lângã oameni înghesuiţi prin colţuri, îmbrãcaţi în cârpe rãpãnoase care au arãtat cândva a haine… ajunse acum doar nişte zdrenţe menite sã acopere nişte corpuri umilite de soartã. Nu m-am învrednicit sã le arunc nici mãcar o privire. Sau când am fãcut-o, a fost mai mult cu teama cã de acolo poate emana rãul, violenţa, însingurarea. Cã se vor abate asupra mea şi mã vor sfâşia pe dinãuntru. Şi-atunci am fugit. De fiecare datã. Sau le-am aruncat câte un bănuț în grabă, doar pentru a avea sentimentul că am făcut un bine. Și câți oameni nu au făcut, măcar o dată, ca mine?

        N-am ştiut niciodatã ce înseamnã foamea sãu frigul. Am avut de mic copil haine frumoase şi o mulţime de jucãrii pe care sã le stric. La mine a venit întotdeauna Moş Crãciun şi mai ales, am avut întotdeauna dragostea familiei mele. Nu am ştiut niciodatã cum e sã fii singur, pe stradã, de Sãrbãtori. Sã-ţi fie foame… foarte foame… sã te-adãposteşti în colţuri rugându-te ca gerul sã-ţi îngãduie sã mai vezi încã un rãsãrit… Sã admiri luminiţele oraşului şi sã îţi fie singurul cadou pe care ţi-l poţi permite… sã n-aibã cine sã-ţi şteargã o lacrimã. Şi nici sã-ţi ureze „La mulţi ani!”

Sursă foto: Experimentează Instagram page

Așa că atunci când m-am rătăcit fără să vreau de restul echipei ce plecase să caute cel mai potrivit loc de filmare, am simțit cum parcă timpul se comprimă și sunt absorbită în propria mea poveste. Eram în Centrul Vechi și furnicarul de lume ce trecea pe lângă mine mă obosea. M-am gândit să îmi sun colegii, dar în timp ce îmi cautam telefonul, mi-am dat seama că se afla în geanta care rămăsese în mașină. Deci… nicio șansă să dau de ei!

De undeva, de la o patiserie, venea un miros teribil de plăcinte calde. Și brusc, mi-am amintit că, în febra pregătirilor pentru filmare, nu apucasem să mănânc mare lucru deși trecuse aproape o zi întreagă. Știam că am bani în buzunar, așa că m-am gândit să profit de răgazul rătăcirii mele ca sa îmi iau ceva de mâncare. M-am îndreptat cu pași mari spre cele câteva persoane aflate la coadă. Și inițial, nu am înțeles de ce s-au dat ușor în lături când m-am apropiat de ei. Uitasem cum eram îmbrăcată și uitasem de rolul pe care urma să îl joc.

Am ajuns în dreptul tejghelei și am cerut o plăcintă cu brânză. Și în timp ce am băgat mâna în buzunarul pantalonilor, mi-am dat seama că banii rămăseseră în alți pantaloni, în cei cu care venisem de-acasă ce se odihneau confortabil, undeva în cabina unde mă schimbasem. Și în clipa aceea am simțit cum pământul se surpă sub mine. Mi-am dat seama că nu am bani, deși îmi este foame. Că am cerut o plăcintă pe care nu am cu ce s-o plătesc. Și în cele câteva clipe care s-au scurs de când am început să-mi scormonesc nervoasă buzunarele pantalonilor în căutarea banilor pe care știam că îi pusesem cândva și până când am realizat că sunt de fapt, în altă parte, am auzit o voce de bărbat spunându-mi: “Stai liniștită, fată dragă! Îți plătesc eu plăcinta!”

Și-atunci am fugit. Am fugit cu lacrimi în ochi, fiindu-mi rușine de mine. Nu de hainele mele, nu de machiajul meu, nu de ceea ce credeau oamenii că sunt în realitate. De mine. De cea care fusesem până acum câteva clipe. De cea care trecea indiferentă pe lângă durerile oamenilor și nu se învrednicea să le arunce nici măcar o privire. M-am refugiat într-un colț, cu lacrimile încă alunecându-mi pe față. Îmi era frig, îmi era şi foame, şi simţeam cum sunt absorbitã de o gaurã neagrã. Un vid al solitudinii şi al neînţelegerii. Am cãutat privirile oamenilor şi am vãzut cã mã ocoleau.

 Brusc, mi-am dat seama, cã deşi sunt fiinţã vie, care merge, simte şi vorbeşte, am dispãrut din peisaj. Am devenit invizibilã. Un zid de indiferenţã s-a creat în jurul meu, ca şi cum lumea s-ar fi rãsturnat într-o clipitã. Nu mai fãceam parte din lumea lor, a celor eleganţi şi grãbiţi, ci a celor de jos, care doar viseazã sã aibã şi ei, la un moment dat, haine frumoase, o casă caldă care să îi primească, o familie care să îi aștepte. Pe care, unii dintre ei, nu le vor avea niciodatã. Sub zdrenţele mele de boschetar, eram tot eu, aveam acelaşi suflet, aceeaşi inimã îmi bãtea nebuneşte în piept ţipându-şi dreptul la viaţã. Priveam trecãtorii de jos, de pe asfalt, așezată sub o vitrinã luminatã, şi simţeam cã nu exist pentru ei. Cã sunt doar o patã neagrã care îi jigneşte.

Sursă foto: Pxhere

        Şi m-a cuprins o tristeţe fãrã margini, gândindu-mã cã şi eu, la rândul meu, fac acelaşi lucru. Îi ignor pe cei care n-au, deşi nu este vina lor cã au ajuns pe stradã. Cã scormonesc în gunoaie cãutând un rest mucegãit de pâine. Şi eu îmi întorc, stingherã, privirea, atunci când întâlnesc doi ochi rugãtori care mã implorã. Şi plãtesc uneori cu un leu adormirea propriei conştiinţe. Și trec mai departe, grăbită, mutându-mi repede gândul cât mai departe de acei ochi rugători care poate ar fi avut nevoie de mai mult de un leu aruncat din mers. De o mână întinsă. De cineva care să-i asculte. De o vorbă bună. De o fărâmă de timp.

Am rămas pe loc gândindu-mă că oricum nu am cum să ajung înapoi la studiouri, poate doar dacă o iau pe jos înapoi. Filmarea nu mai conta. Nici măcar programul de Revelion pe care trebuia să îl înregistrăm zilele următoare. Contau privirile oamenilor care treceau prin mine. Contau gesturile pripite când vedeau că mă apropii. Conta faptul că am fost alungată atunci când m-am așezat din nou pe jos, dar prea aproape de intrarea într-un restaurant. Conta lipsa de umanitate și empatie. Conta durerea acestor oameni năpăstuiți de soară pe care alegem să nu îi vedem. Și lucrul cel mai dureros, este că facem acest lucru conștient, astfel încât ei să simtă indiferența noastră. Și prăpastia imensă între cele două lumi. Prăpastie pe care nu o poți ascunde sub toți banii din lume pe care alegi să îi dai de pomană.

Și pentru că viața, funizorul tău de experiențe când te aștepți mai puțin, nu contenește să îți ofere surprize, nu mică mi-a fost mirarea să văd că, printre picioare grăbite ce se străduiau să mă ocolească, de undeva de sus, de deasupra capului meu, a zburat, aproape fără să îl văd pe cel care o aruncase, o bancnotă de un leu. Pentru mine. Pentru mizeria mea. Pentru ceea ce le inspiram oamenilor.

Și iarăși lacrimile au țâșnit fără să le pot opri, dintr-o durere cunoscută brusc, scurtă și intensă ca o înjunghiere în inimă. Și am simţit, încã o datã, cã lumea este strâmb croitã, cã nu conteazã ce eşti ci cât ai, cã alţii te judecã dupã eticheta hainei şi te catalogheazã ca atare, linguşinu-te sau ignorându-te, dupã caz.

Am înţeles cã pierdem atâta vreme sã ne dichisim când ieşim pe stradã, nu pentru cã ar fi necesar, ci doar pentru a fi vãzuţi, pentru a arãta lumii întregi cine suntem. Pentru a ne poziţiona social în ochii celorlalţi. Altfel, pur şi simplu, n-am exista pentru nimeni. Am fi încã o patã neagrã pe obrazul oraşului. Un spectru cenuşiu ce sperie şi intimideazã. Şi care meritã uitat.

O lecție pentru mai târziu

Nu am fost conștientă atunci cât de mult m-a marcat acea experiență. Însă mi-a revenit periodic în minte de fiecare dată când niște ochi rugători s-au îndreptat spre mine. Am înțeles că dincolo de orice imagine, omul este cel care contează. Cu bune și rele, dincolo de aparențe și conveniențe arbitrare. Că ar trebui să facem bine, dar BINE în adevăratul sens al cuvântului, nu doar pentru a ne salva pe noi în proprii noștri ochi. Pentru a ne adormi conștiința care, din când în când, ne mai trage de mânecă și ne amintește de propria noastră umanitate. Ci pentru că îl simțim. Pentru că ne pasă. Pentru că ne doare.

Articol înscris în cadrul Spring Super Blog 2020.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Powered by WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: