Victor Rebengiuc sau povestea nespusă a inefabilului


Cum ai putea cuprinde în doar câteva rânduri, fără a fi acuzat de exhaustivitate, o carieră impresionantă de o viață? Cum ai putea surprinde în cuvinte inefabilul pe care Victor Rebengiuc îl emană dincolo de aparenta sa duritate? De acea privire pătrunzătoare care taie ca lama pentru a scoate la suprafață propria ta esență? Astăzi, domnia sa împlinește 87 de ani!

Coincidentia oppositorum sau privire fugară dincolo de aparențe

Principiul uniunii contrariilor. Unitate în diversitate. Reflexia perfectă a maestrului Victor Rebengiuc. Un actor care poartă în suflet întreaga lume. O lume de oameni, chiar dacă exprimarea poate părea tautologică. Un univers în care se regăsește și Apostol Bologa din “Pădurea spânzuraților”, și Caliban din “Furtuna”, și Regele Lear, și Richard al II-lea, și Tipătescu, și Niki Ardelean, și Ilie Moromete. Și mulți alții, cu bucuriile lor, cu temerile lor, cu dezamăgirile lor, cu trădările lor. Însuflețiți însă de aceeași privire. Aprigă. Dură. Scânteietoare.

La prima vedere, Victor Rebengiuc pare de piatră. O piatră dură, colțuroasă. Ți-l amintești în “Moromeții” și parcă toată acea forță pe care o emană, ajunge să te copleșească. Privirea aceea care te face să te doară până și realitatea pe care o trăiești astăzi. De ce? Poate pentru că îți lipsește capacitatea de a înțelege vremurile colectivizării. Nu le-ai trăit. Sau dacă le-ai trăit, cu atât mai dureroasă ți se pare realitatea.

Sau vremurile comunismului, atunci când toți oamenii, cu mic, cu mare, erau înregimentați într-un sistem. Noi, cei născuți în anii `80, când domnia sa sărbătorea deja o mulțime de ani de teatru, nu avem nici cea mai vagă idee despre cum au fost vremurile acelea. Ne-aducem aminte că am fost șoimi ai patriei, că am stat cu cheia de gât, că ne lipseau (dar nici măcar nu aveam habar că ne lipsesc) bananele sau alte fructe care, astăzi, sunt pe toate drumurile. Însă domnia sa le-a trăit și nu i-a fost frică să le înfrunte. Să nu își obțină acel renumit “carnet de partid” care i-ar fi netezit cărările așa cum se întâmpla cu cei mai puțin înzestrați.

Ce cărări să îi netezească, atunci când Victor Rebengiuc avea exact ceea ce le lipsea celorlalți? Un talent imposibil de descris în cuvinte, o capacitate extraordinară de muncă, un spirit perfecționist care l-a îndemnat în permanență să se autodepășească, o impasibilitate de piatră și mai ales, conștiința propriei valori. Toate suprapuse cu acea detașare rece a omului neabătut de la propriile sale precepte interioare. Acea verticalitate pe care ți-o dă doar libertatea conștiinței.

Și deși am cotrobăit vreo 8 ani prin arhivele Televiziunii Române, nu am găsit nici măcar o singură înregistrare cu Victor Rebengiuc ridicând ode partidului. De ce? Pentru că nu a făcut-o. A preferat să recite din Eminescu sau să interpreteze, ca nimeni altul, vreo fabulă de La Fontaine. Sau pur și simplu, să joace teatru, pe vremea când în TVR mai exista teatru tv.

În schimb, le-a oferit cu generozitate un sul de hârtie igienică celor care se căiau, tardiv, că nu au fost în stare să spună, la vremea potrivită, simplu: “Nu”. Și asta pentru că a luptat întotdeauna pentru crezurile sale, pe vremea când până și acest lucru reprezenta un act de o nemaivăzută îndrăzneală. Încă o mai face. Nu se sfiește nici acum, așa cum nu s-a sfiit niciodată, să spună verde în față, cu aceeași sinceritate frustră, ceea ce gândește, chiar dacă uneori, cuvintele sale au ascuțimi de brici. Și poate că fix asta ne trebuie, nouă, celor care uneori, ne ascundem după propriile cuvinte, incapabili să ne definim propria verticalitate.

În peste 60 de ani de carieră, câți mulți dintre noi nu avem nici măcar de viață, Victor Rebengiuc a trăit multe. Poate mai multe vieți decât viețile noastre la un loc. Roluri de regi și de supuși, de oameni simpli sau de dregători. De aroganți sau de demagogi, însă toți supuși aceleiași eroziuni sufletești născută din dramele interioare. Însă ceea ce surprinde și impresionează de fiecare dată la domnia sa este autenticitatea. Lucrul cu sine până la totala identificare cu personajul, astfel încât, ajungi să te întrebi, până unde vine masca actorului și de unde începe omul, cu propriile lui temeri și fragilități.

Însă dincolo de forța uraganului pe care îl dezlănțuie sub ochii uimiți ai spectatorului, dincolo de vârtejul de emoție în care își prinde publicul fără tăgadă, Victor Rebengiuc este un amalgam de emoții și sensibilități, doar întrevăzute, intuite, niciodată dezvăluite pe de-a-ntregul. Căci, cum pot coexista într-un singur suflet, forța și tandrețea, vulnerabilitatea și puterea, sensibilitatea și duritatea de stâncă, dacă nu au făcut pace cu ele însele în acea uniune a contrariilor, care îl caracterizează atât de bine?

Ah, și perfecționismul. Acel perfecționism care îl îndeamnă necontenit să se șlefuiască pe sine până în cele mai tăinute profunzimi, de unde irumpe, ca un vulcan de forță și lumină, un nou personaj, mereu unic și irepetabil.

“În teatru nu încetezi să înveţi niciodată şi, la fiecare întâlnire cu un rol, mă emoţionez. Încrederea în mine o câştig pe parcurs, prin muncă. (…) Nu cred că le ştiu pe toate şi încă nu am ajuns să joc atât de bine încât să nu îmi mai reproşez nimic. Într-adevăr, nu sunt încă acolo unde îmi doresc să ajung. Nu e o falsă modestie în ceea ce spun. Cred în perfecţine şi fac eforturi ca s-o ating” mărturisea domnia sa în cartea „Victor Rebengiuc. Omul şi actorul“, apărută la Editura Humanitas în 2008.

Și scriind rândurile acestea, recunosc că mi s-a făcut un dor teribil să revăd “Moromeții”. Poate că o voi face astă-seară, cu un pahar de vin roșu alături închinându-l în cinstea maestrului Victor Rebengiuc. Sau “Nunta Mută” acolo unde absurdul invadează normalitatea. La fel ca-n viață.

Poate și voi veți face același lucru. Sau poate veți alege să îl vedeți pe scenă, pentru că da, Victor Rebengiuc joacă în continuare, cu aceeași tenacitate neobosită. La Bulandra, teatrul care îi este a doua casă de peste 50 de ani, joacă în “Moartea unui comis voiajor” alături de cea care îi este parteneră de viață, inegalabila Mariana Mihuț.

Sau îl puteți vedea în “Unchiul Vanea” și “Marmură”, alte două piese memorabile. Sau mai bine, în “Regele Moare” la Teatrul Național, un spectacol de o emoție imposibil de descris în cuvinte. Căci Victor Rebengiuc este cel care îi învață pe alții să moară reflectând ceea ce spunea dramaturgul Eugène Ionesco despre nașterea propriei piese: Mi-am spus că poți să înveți să mori, că poți să-i înveți pe alții să moară. Acesta îmi pare lucrul esențial pe care-l putem face, fiindcă suntem niște muribunzi care nu acceptăm să murim”.

Uneori, nu acceptăm nici să trăim, pentru că nu prea știm cum se face. Și-atunci tragem cu ochiul, complice, la cei care au simțit viața până în profunzimi, așa cum a făcut-o din plin Victor Rebengiuc, au disecat-o fără milă, expunându-i resorturile interioare pentru ca noi, toți ceilalți să putem merge mai departe. Asta face domnia sa și în continuare. Ne oferă cu generozitate felii de viață, tocmai pentru ca noi, la rândul nostru să învățăm să o înțelegem. Și să o trăim.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Powered by WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: