“Să nu râzi :))” de Raluca Feher. Stai liniştit. Nici n-ai cum

Nu ai cum să râzi atunci când nodul în gât pare să te sufoce şi lacrimile îţi ţâşnesc ca un foc de artificii printre gene. Nu ai cum să râzi atunci când întorci ultima filă a cărţii Ralucăi Feher recent apărută la Editura Trei, pe care o citeşti dintr-o suflare, mai ales dacă aparţii aproape aceleiaşi generaţii cu autoarea. Nu ai cum să râzi nici când încerci să îţi linişteşti pulsul care o ia razna, uneori, pe parcursul cărţii.

Pentru că doare. Cartea asta pur şi simplu, doare. Este tăioasă ca un bici care te şfichiuie pe faţă într-o după-amiază geroasă de iarnă. Este adâncă ca o rană rămasă nevindecată care încă mai supurează valuri de puroi. Este dureroasă ca povestea unei prinţese care “s-a închis în turn, s-a înţepat în deget cu trandafirul otrăvit şi a aşteptat să vină cineva s-o scape. Dar este plin de prinţese dormind în turnuri şi e cerere mare de prinţi, unii sunt beţivi, alţii sunt bătăuşi, alţii s-au săturat de prinţese şi vor o cârciumăreasă sau o slujnică de treabă”.

 Pentru că ajunge să despice frust şi dureros realitatea de aparenţă, tăind în carne vie tot ceea ce inconştient oamenii ajung să bage sub preş din dorinţa de a-şi păstra imaginea intactă. Imaginea pe care ei şi-o compun în faţa altora până în cele mai mici detalii, fără să conteze însă ceea ce există dincolo de uşă sau de machiaj. Imaginea doamnei realizate, a familiei perfecte, a cuplului fără fisură, a copiilor bine-ajunşi. Pentru că vorbeşte despre mame şi despre fiice, despre dragostea urii şi ura dragostei care se perpetuează de la o generaţie la alta. Pentru că documentează cea mai lungă crimă din lume, o crimă care durează 30 de ani şi reprezintă picătura chinezească a certurilor zilnice pe care cuplurile ajung să o confunde cu dragostea. Pentru că este o radiografie a lumii în care trăim, fără false pudori şi prezumpţii de nevinovăţie.

Pentru că nu există învingători în cartea Ralucăi. Există doar victime. De la Diana, personajul care îşi spune povestea – confesiune, într-o manieră menită să o facă să suporte mai uşor realitatea, până la Mily – imaginea Mamei prin definiţie, cea care s-a “sacrificat” astfel încât copiii să nu stea acasă cu cheia de gât, sacrificiu menit să-i mascheze propria ratare şi neputinţă. Sau Vick – tatăl care nu a fost niciodată suficient de bun pentru familie, ţapul ispăşitor până şi pentru furtuna de afară. Sau Vlad – fratele care repetă inconştient aceleaşi greşeli pe care te-a trăit în casă, predând mai departe ştafeta nefericirii.

Căci fiecare personaj îşi ascunde propria durere într-o încercare de a-şi face viaţa suportabilă. Însă, în ciuda tuturor strădaniilor, viaţa se încăpăţânează să nu fie. Doar că nu hazardul este cel care le pune tot mai multe poveri în spate, ci ei înşişi şi relaţiile complicate existente între fiecare dintre ei. Între mamă-fiică, între mamă-tată, între părinţi şi copii, între fiică-tată, între familie şi toţi ceilalţi, de la vecini de bloc, colegi de muncă, prieteni, rubedenii, cunoştinţe. Pentru că normalitatea a sucombat sufocată de aspiraţii neîmplinite, ascunse ca într-un cocon sub masca virtuţii supreme.

Unde este dragostea, veţi întreba?  Ei bine, nu este. Sau cel puţin, nu în accepţiunea normală a termenului. Este o dragoste-ură, o dragoste sublimată din inconştientul colectiv al strămoşilor, de acei copii născuţi cu inima ruptă tocmai pentru că au moştenit toată neiubirea părinţilor lor. Şi au fost obligaţi să o târască după ei, într-o încercare mută de a o camufla în normalitate. Să târască toate palmele primite pe nedrept tocmai pentru că s-au nimerit a fi paratrăznetul în calea părinţilor, toate reproşurile şi certurile şi acea oribilă ariditate emoţională care le arată că scopul lor a fost tocmai acela de a împlini idealurile celor care i-au adus pe lume.

Căci niciodată nu ştim unde se termină părinţii şi unde începem noi. Unde se disipează firele invizibile ale părinţilor noştri în noi şi de unde apare propria identitate. Unde încetăm să mai fim ei şi devenim noi. Dacă se poate. Dacă ne lasă. Dacă putem. Dacă reuşim s-o facem fără să îi omorâm în noi. Sau fără să ne omoare ei tocmai pentru că au dreptul. “Eu te-am făcut, eu te omor!” Nu, nu este doar folclor, este viaţă reală, este luptă şi non-iubire camuflată în cele mai frumoase aparenţe menite să ademenească ochii curioşilor. Căci întotdeauna părinţii susţin că ai lor copii sunt cei mai cei. Chiar dacă în realitate, există o prăpastie mai adâncă decât Marele Canion între ceea ce arătăm altora şi ceea ce simţim. Ori Raluca Feher exact asta face. Sfâşie cu dinţii şi cu unghiile mitul relaţiilor perfecte între părinţi şi copii. Între mame şi fiice. Şi nu ştiu de ce, dar povestea în sine îmi aduce aminte de povestirile lui Claire Castillon din volumul “Insecta” şi mai ales de “Munchaussen prin procură”. Acelaşi aer diabolic şi greu care sufocă.

Însă sfâşierea aceasta este una interioară. O simţi ca pe o imensă singurătate. Ca pe un îngheţ în deşert. Ca pe o frică ce îţi paralizează gândurile. Pentru că rămâi tu cu tine, fără să ai parte de alinarea mamei. “Dacă te loveşti, pupă mama şi trece”. Ori tu ajungi să te loveşti la foc automat, tot corpul îţi ajunge o rană şi nu are cine să te pupe. Trebuie să înveţi să mergi mai departe şi nepupat. Chiar dacă te străduieşti toată viaţa să înţelegi de ce pentru tine nu există alinare. De ce eşti altfel decât ceilalţi. Şi poate că ajungi, ca Diana, să renunţi de tot la luptă.

Dar cu cine te lupţi, Doamne? Cum poţi să te lupţi cu părinţii tăi? Tocmai, că n-o faci. Nu cu ei te lupţi tu. Taci la nesfârşit şi doar încerci să înţelegi. Încerci să îţi camuflezi singurătatea într-o expansivitate excesivă sau să te ascunzi, aşa cum o face Diana, într-un viciu. Dar nici viciile nu pot prefabrica realitatea. Nu pot compensa lipsa acută de iubire, spirala care se perpetuează inconştient odată cu matricea genetică. Pentru că în final, ajungi să înţelegi că duşmanul invizibil nu există. Lupta zilnică nu este nici cu avatarul mamei, nici cu proiecţia tatălui, ci doar cu tine însuţi.

Pun un picior înaintea celuilalt şi îmi pun piedică. Ce rost are să aştepţi un obstacol când poţi să-ţi fii obstacol? Nu lăsa pe altul ce poţi face tu”.

Raluca FEHER

Însă ce se întâmplă în aşa-zisa “tabără adversă”? Când s-a transformat cea care te ţinea în braţe în balaurul cu şapte capete, aşa cum se întâmplă cu Mily, mama Dianei? Atunci când a avut imaginea completă a propriei ratări: ca mamă, ca soţie, ca femeie. Când a înţeles că toată viaţa ei a fost doar o mare minciună construită pentru ceilalţi, că imaginea nu ţine locul oamenilor care dispar, că nu este suficient să pari fără să fii. Că nu le poţi pretinde altora la nesfârşit să fie piesele tale de puzzle, că nu te poţi plânge de soarta potrivnică atunci când nu ai avut curajul să-ţi asculţi liberul arbitru. Însă trist este că Mily reprezintă exponenta unei generaţii întregi de femei care îşi lăsau rând la coadă pentru a lua lapte, dădeau “peşcheş” câte o cafea Wiener vânzătoarelor de la alimentara pentru a le opri nişte adidaşi de porc, sau săreau de pe dulap în încercarea de a scăpa cumva de un copil nedorit şi în aceeaşi măsură, de ochiul indiscret al Securităţii.

Ori astfel începem să înţelegem cum se perpetuează neiubirea. Atunci când nu mai există resurse sufleteşti care să te facă să o reverşi  înafară şi totul ajunge să se usuce în jurul tău. Inclusiv oamenii care nu reuşeşc să echilibreze cumva acea gaură emoţională care ajunge să îi sece, chiar şi atunci când rana pare să se fi vindecat.

O carte ca a Ralucăi Feher nu se citeşte, ci se simte. Se simte ca o oglindă spartă în mii de cioburi ce reflectă frânturi dintr-o realitate interioară. Poate aşa vom înţelege că şi noi, la rândul nostru, suntem doar avatarurile propriilor noştri părinţi, nişte zale prinse într-o încrengătură de materie organică, gânduri, trăiri şi sentimente. Iar copiii noştri duc mai departe moştenirea noastră. Inclusiv neiubirea.

Dacă tot nu v-am trezit interesul asupra romanului “Să nu râzi :))”, vă mai ofer o mostră de scriitură menită să vă pună pe gânduri…

“Cuvintele sunt ciocane. Cad pe piatra din care crezi că eşti făcut şi poc-poc-poc, te cioplesc, te ciobesc, scot colţuri pe care nu ştiai că le ai, îţi trag de sub piele cuţite şi de sub unghii gheare.

Ciocanele bat cuie.

Cuiele intră în alţi oameni. În cauciucuri, în mingi şi în trunchiuri de copaci.

De cuiele care au străpuns trunchiuri de copaci, oamenii care au fost găuriţi de alte cuie agaţă funii şi spânzură pisici.

Cei mai mulţi sunt ciuruiţi de cuiele pe care părinţii noştri le-au bătut în noi. Apoi educatoarele şi mătuşile, bunicile şi vecinii, şi copiii de la bloc, şi oamenii de la televizor.

Ne-a ieşit tot sufletul din noi prin găurile făcute de cuie şi pentru că nu avem suflet, pentru că ne-am transformat în ciocane fără suflet, batem cuie în alţi oameni şi în trunchiuri de copaci şi spânzurăm pisici. Şi vrăbii. Uneori, când avem noroc, spânzurăm câte o vulpe sau câte un pelican.

Cred că un biznis bun ar fi să am un cabinet unde sa am un magnet mare, aşa, cât un laptop. Să-l plimb peste corpul pacienţilor şi să le scot cuiele astea din corp.

Aş face operaţiunea asta, dar numai pentru copii. Ei sunt salvabili. Lor nu le-a ieşit tot sufletul din corp şi, se ştie, dacă mai ai chiar şi numai 12% din suflet rămas, el se reface. Dar pentru asta trebuie să nu stai lângă adulţi-ciocan. Trebuie să fii izolat, cu alţi copii norocoşi ca tine, şi părinţii să-ţi poată spune numai anumite lucruri. Le-aş pune zgărzi care electrocutează şi, cum apare cuvântul-cui, cum dzzzzzdzzzzzz, mama şi-ar muşca limba şi ar trebui să caute în vocabular un cuvânt mai bun, un cuvânt bont, care să nu înţepe.”