My beliefs

A fi români sau a nu fi


Suntem români dincolo de ţara în care trãim. Suntem români dincolo de limba pe care o vorbim. Suntem români pentru cã simţim româneşte. Chiar dacã uneori am uitat cum se face asta şi ne limitam la surogate ieftine ce nu pot înlocui originalul.

Recunosc că nu m-am gândit pânã acum ce înseamnã pentru mine a fi român. M-am nãscut româncã şi acest lucru era de ajuns. Însã da, au fost momente în viaţa mea când mi-am pus foarte serios problema dacã sã plec sau nu din ţarã. Şi uneori, în momentele mele de îndoială, de cruntă deznădejde atunci când văd nedreptatea plutind nepăsătoare în jurul meu, când mă afectează mişelia dusă la extrem sau nesimţirea crasă, când parcă nu ne mai vinecăm de indolenţă şi prostie, încă o mai fac. Pentru că invariabil mi se pare că nu ne vom lecui niciodată.

Pe 24 iunie 2015, atunci cand Anais avea doar cateva luni

Cu toţii tânjim la un stil de viaţã mai bun, aşa cum reuşim sã îl cunoaştem prin ochii turistului atunci când ajungem sã plecãm în strãinãtate. Ei au autostrãzi. Noi n-avem. Ei au locuri de muncã remunerate conform pregãtirii. Noi avem profesori care devin paznici de noapte şi medici care trãiesc dintr-un salariu de mizerie încercând sã salveze vieţi fãrã sã aibã cu ce. Ei au salarii mari care le permit sã nu se gândeascã la ziua de mâine. Noi stãm în fiecare zi cu ochii pe preţuri pentru a ne calcula traiul de zi cu zi. Ei au perspective. Noi încercãm cu greu sã supravieţuim. La ei existã reguli respectate. Noi nu reuşim sã ne creãm propriile reguli, fãrã a ne mai gândi sã le şi respectãm. Ei ştiu sã îşi aprecieze valorile. Noi le ignorãm pânã când ajung fie sã-şi caute un viitor departe de graniţe, fie se pierd în anonimat, fie mor. Ei sunt ei. Noi suntem noi.

Ştiu, la prima vedere paralela nu pare deloc îmbucurãtoare. Simplul fapt cã ne-am obişnuit sã trãim astfel,  în ţara lui “las-o bă, că merge şi aşa” nu schimbã realitatea. Şi nici dorinţele fiecãruia dintre noi. Aşa cum spuneam, fiecare tânjeşte cãtre mai bine. Însã ce uitãm cu desãvârşire, ce ignorãm din propria lipsã de curaj necesar pentru a recunoaşte realitatea, este cã noi suntem direct responsabili pentru a crea acest „mai bine”. Nu doar a-l aştepta sã ni-l ofere alţii. Am învãţat pe propria piele cã nu existã nimic de-a gata, ca nimic nu cade din cer, cã întrebând „muieţi-s posmagii” nu facem altceva decât sã ne prelungim agonia. Da, la infinit.

Poate vi se va pãrea hilar ce vã spun,  poate doar veţi zâmbi amar în colţul gurii, dar dacã noi nu facem nimic cu vieţile noastre, nu va putea nimeni din afarã sã schimbe realitatea în care trãim. Sã scãpãm de indiferenţa congenitalã în care ne scãldãm zi de zi. Sã ne scoatem bârna din propriul ochi, înainte de a ne lega de paiul din ochiul altuia. Sã ne gândim mai mult la consecinţele acţiunilor noastre şi sã gândim înainte sã deschidem gura. Să luăm atitudine atunci când propriile principii ne-o impun,  să ne susţinem propriile valori chiar dacă asta înseamnă să ieşim în stradă sau să mergem la vot. Să ne suflecăm mânecile şi să facem cu mâinile noastre ceea ce aşteptăm de la alţii. Să reprezentăm schimbarea care ne stă la îndemână fără a aştepta nimic în schimb. Şi în primul rând, sã fim oameni.

Altfel, vom continua sã ne plângem de traiul nostru, mulţumindu-ne cu ce avem şi obligându-ne copiii sã trãiascã în aceeaşi societate debilã. O societate tot mai degradată căreia nu îi poţi prezice viitorul. Pentru simplul fapt că ar fi mult prea sumbru şi astfel ţi-ai otrăvi până şi clipa în care te-ai gândit la asta. Şi uite cum mi-am amintit de povestea copilului care plângea de mama focului cã a avut un leu şi cã l-a pierdut. Un trecãtor, auzindu-i pãţania  şi înduioşat de plânsul lui, a scos un leu şi i l-a dat sperând cã astfel copilul se va bucura. Şi când colo ce sã vezi? Puştiul a început sã plângã şi mai tare. „De ce plângi?, l-a întrebat trecãtorul. „Pentru cã puteam sã am doi lei şi acum am doar unul singur!”

Ştiu cã veţi zâmbi din nou, dar chiar şi aşa parcă eu tot nu aş pleca din România. Chiar dacă uneori mă apucă o furie oarbă atunci când simt cât de strâmb sunt croite lucrurile şi cum nimeni, absolut nimeni, nu este interesat să le îndrepte. Sau poate că interesele sunt fix în altă parte, nu acolo unde ar trebui să ne privească pe noi toţi. Şi totuşi, am zis de o sută de ori că mi-aş dori să plec. De o mie de ori. Că ne-ar fi mai bine în altă parte, într-o ţară civilizată unde nu te cunoaşte nimeni şi nu ai nimic de demonstrat nimănui. Poate că nu am fãcut-o pânã acum pentru cã am simţit cã aici este rostul meu. Cã îmi trag rãdãcinile din pãmântul acesta hulit de mulţi, iubit de alţii. Cã respir aerul poluat de Bucureşti, dar mã bucur cã sunt acasã. Un “acasă” pe care îl regăsesc tot mai puţin, într-o încercare tot mai tainică de a-mi găsi rădăcinile. Cã în fiecare an mi-e dor de mare ca de un prieten nepreţuit la care mă întorc iar şi iar. Cã m-am îndrãgostit iremediabil de Deltã şi de apusurile ei însângerate. Cã îmi doream, încã de copil, sã dorm în fân, şi încã îmi mai doresc asta. Cã iubesc pâinea româneascã coaptã pe vatrã, cu telemea şi ceapa spartã pe colţul mesei, cireşele inima porumbelului care au gustul copilãriei mele şi cozonacii pe care îi fãcea bunicã-mea. Cã aici sunt mormintele dragilor mei, tocite de vremi şi înnegrite de ploi. Cã dragostea mea poartã geografia acestor locuri. Cã în ochii atât de frumoşi ai iubitului meu citesc versurile lui Nichita. Cã îmi place sã mã îmbrac româneşte şi sã îmi port copilul la fel. Chiar dacă eu nu am avut bunici la “ţară” şi duc acea “ţară” necunoscută, adânc îngropată în mine.

Pe 24 iunie, de Ziua Internaţionalã a Iei exact asta voi face. Îmi voi îmbrãca familia în semnele noastre cusute cu migalã, care spun cea mai frumoasã poveste de dragoste. Este povestea mamei care îşi ţine în braţe pruncul.  Este povestea pruncului care a primit, odatã cu laptele ei, şi sângele acestui pãmânt. Este povestea cântecului de leagãn îngânat încetişor, este doina care sfâşie sufletul, este patima cu care românii au învãţat sã iubeascã. Este povestea noastrã, a tuturor. Poate că din când în când, mãcar o datã pe an, ar trebui sã ne amintim de noi înşine. De noi şi de rãdãcinile noastre. De bunicii care încă ne aşteaptă cu ochii înceţoşaţi de dor. De colbul în care ne jucam când eram mici. De ceea ce suntem cu adevărat şi ceea ce ne defineşte.

Dar poate cã toate astea nu sunt de ajuns. Nu pot compensa ce nu avem. Poate cã toate aceste argumente nu vor  fi suficiente dacã într-o zi, copilul meu va dori sã plece din ţarã. Nici nu îl voi opri. Pentru cã ştiu cã oriunde s-ar duce, nu va uita niciodatã ce sânge îi curge prin vene.

2 thoughts on “A fi români sau a nu fi”

  1. Nu are nici cea mai mica importanta ce nationalitate avem. Patriotismul este un concept fara consistenta. Simtim romaneste spui… dar cum se simte americaneste, pakistaneste sau ungureste? poate te referi ca a simti romaneste inseamna a simti pe pielea noastra toate mizeriile care au loc in acest spatiu geografic numit Romania. Ce radacini, ce vatra? In toate tarile exista o limba, o vatra, un port national etc. Si ce daca? La ce servesc si dece ar trebui sa fie celebrate? exista un soare care ne lumineaza pe toti si un aer care e al tuturora. Faptul ca ne-am nascut aici si nu la polul nord a fost aleatoriu. Se zice ca ” sunt mandru ca sunt roman” sa derfinim acest simtamant: mandria este un sentiment de stima si lauda care se indreapta catre noi insine conferindu-ne o stare pozitiva, euforica ca si cum ceva s-a produs cu ajutorul nostru, noi am contribuit la realizarea a ceva si atunci simtim aceste sentiment pe care dorim sa il exhibam , ori in cazul mandriei patriotice nu are sens sa ne simtim mandrii ca nu am cerut noi sa ne nastem pe acest teritoriu si daca am fi cerut ce e asa mare scofala? a ne naste pe un anume teritoriu nu dovedeste ca suntem bravi sau ca suntem neaparat fiinte superioare si prin urmare nu avem pentru ce fi mandri. Aah in momentul cand am realizat ceva prin eforturi proprii si am pus mana sau mintea pentru a realiza acel ceva prin depasirea de obstacole, atunci da ne putem lauda cu mandria. Spre exemplu cineva se poate mandri ca are o profesie docenta sau ca prin stralucirea mintii sale a adus un aport omenirii dar nu pentru simplu fapt ca s-a nascut intr-o parte a planetei si nu in alta. Daca au facut ceva stramosii nostrii, pot fi ei mandrii ca ei au facut dar si atunci sa fie mandrii pentru lupta si victoria lor ca au fost curajosi si au invins deci sa fie mandrii ca sunt persoane invingatoare dar nici intr-un caz asa cum spuneam ca suntem de aici si nu dintr-acolo. ACASA te simti acolo unde iti sunt respectate drepturile, intimitatea si viata. Si aia poate fi oriunde nu neaparat in Romania. Conceptul de “mandrie ca sunt roman” ar putea avea aplicabilitate in cazul in care lucrurile s-ar intampla in Romania pe caile cele cinstite si nu ar exista atata mizerie sociala, economica, sanitara, educationala. As putea si eu sa zic sunt mandra ca sunt romanca pentru ca la noi asistentii medicali au grija de noi post operator, dar nu pot sa spun asta deoarece m-au lasat sa sangerez pana am scos suta de lei.

    1. Eu nu promovam mandria patriotica, un concept total strain mie si lipsit de continut (din punctul meu de vedere). Cu siguranta, nu a depins de noi ca ne-am nascut aici, asa cum nimeni pe lumea asta, nu poate alege unde sa se nasca. Ceea ce voiam sa scot in evidenta este ca aceasta tara in care traim, este asa fix datorita noua, a celor care traim in ea. Este mizerabila si corupta tocmai pentru asa sunt oamenii care o compun. Pentru ca inafara de relief care reprezinta un “dat”, totul ne apartine. Si doar noi suntem in masura sa schimbam asta. Fiecare pe masura posibilitatilor lui. Nu doar sa asteptam de la altii. Nu de alta, dar nu va veni nimeni sa schimbe lucrurile. Nici oamenii nu vor deveni peste noapte educati, corecti sau demni. De ce? Pentru ca obisnuinta este a doua natura.

      Insa dincolo de toate mizeriile, inerente in viata de zi cu zi, cred ca exista si lucruri proprii fiecaruia care il ating sufleteste, care ii aduc aminte de ceea ce este. Si nu ma refer aici la poliloghii ieftine si patriotarde. Pentru mine, faptul ca mormintele familiei mele se afla aici, in pamantul asta. Poate pentru altcineva, altceva este ceea ce conteaza. Insa mie imi place, macar o data pe an, sa incerc sa aflu mai multe despre radacinile mele. Si sa le dau mai departe copilului meu. Va depinde de ea ce va alege sa faca cu viata ei. Inclusiv daca va alege sa plece din tara.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.