Călătoria urşilor panda prin prezent şi prin noi înşine

 Ajungând întâmplător la Unteatru, m-am bucurat să observ că în stagiunea curentă încă se mai joacă una dintre piesele care mie mi-au rămas adânc în suflet, poate şi pentru că acum mulţi ani am scris o critică a textului lui Matei Vişniec la “Frumoasa călătorie a urşilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt”.  Povestea este cu atât mai frumoasă cu cât atunci când am scris-o, eram primul an de facultate şi nu aveam niciun gând în privinţa ei, decât să ajut un bun prieten care dădea licenţa la Regie. Doar că singurul lucru pe care l-am făcut după aceea a fost să îi trimit lui Matei Vişniec textul meu. Am primit următorul mail:

12 septembrie 2003

Stimate Irninis Miricioiu,

Fascinant, studiul dumneavoastră este fascinant prin precizia sa simbolistică, prin curajul de a merge cu descifrarea piesei mele până  la sursele cele mai profunde ale mitologiei, ale esoterismului şi chiar ale alchimiei. Sunt încântat că piesa mea v-a prilejuit o astfel de călătorie şi că v-a structurat un astfel de demers filosofic. Eu însumi am facut studii de filosofie şi am fost fascinat într-o vreme de tot ce venea din gândirea asiatica. Apoi am considerat că filosofia este un drum prea lung spre cunoaştere şi revelaţie şi că literatura ne poate apropia mai repede de misterul cosmic prin intermediul emoţiei.  Aş vrea să ştiu mai multe despre dumnevoastră  şi despre drumul parcurs până la scrierea acestui text despre “Urşii panda…”.

Cu gând bun,

MATEI Vişniec

Apoi, după mulţi ani ne-am întalnit când eu deja  lucram în TVR şi am participat la evenimente culturale care îl aveau în prim plan. Şi nu mică mi-a fost mirarea când am primit într-o zi un alt mail de la Matei Vişniec în care îmi cerea permisiunea să includă textul meu în reeditarea volumului “Frumoasa călătorie a urşilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt”, apărut la Editura Paralela 45. Ce putea fi mai minunat de atât?

Sursa foto: Lecturile Emei

Aşadar, relaţia mea cu această piesă este una intimă şi mă bucur din suflet că este accesibilă tuturor celor care vor să intre în universul lui Matei Vişniec. Am scris parţial critica piesei de teatru atunci când a fost montată pentru prima dată în vechiul spaţiu al Unteatru. Atunci când era ascuns undeva, pe o strãduţã din spatele C.E.C.-ului, când trebuia să ai un pic de rãbdare pânã îl dibuiai, însã odatã ce ai trecut pragul acelei case vechi, ce amintea parcã de alte vremuri, parcã însuşi timpul îşi înceta curgerea. O fostã sufragerie, spaţioasã cândva, dacã ne gândim la adevãrata ei utilitate, devenise salã de spectacol, chiar dacã, cu greu, încăpeau 50 de spectatori. Acum Unteatru s-a mutat, este tot în centru dar de cealaltă parte a cheiului Dâmboviţei, aproape de fosta Operetă, mai precis pe Sfinţii Apostoli 44. Uşor întortocheat până ajungi prima dată, apoi te simţi ca acasă. Mai ales dacă alegi povestea urşilor panda (sau a îndrăgostiţilor?) văzuţi  prin ochii Cătălinei Buzoianu şi alegi cumva să treci bariera dintre două lumi alături de ei.

Pentru cã aici realitatea devine translucidã, aerul se rarefiazã şi fãrã sã-ţi dai seama, devii martorul unei revelaţii. Sub ochii tai  se deschide o fereastrã cãtre o nouã realitate, care prinde sens fix când te aştepţi mai puţin. Uiţi cine eşti, ce faci în viaţa realã, ce probleme ai şi ce nemulţumiri. Uiţi pânã sã şi respiri.

 Pentru cã ei, cei doi care se trezesc împreunã, dupã o noapte din care nu-şi mai aduc aminte mare lucru, n-au nevoie de ochi indiscreţi. Au nevoie de inimi care sã-i strecoare între bãtãi. Sã-i protejeze de lumea realã. Şi sã-i însoţeascã în „Frumoasa cãlãtorie a urşilor panda povestitã de un saxofonist care avea o iubitã la Frankfurt”. Una dintre piesele lui Matei Vişniec în care dragostea este amalgamatã în simboluri, deghizatã-n joc şi rescrisã în vocale. O celebrare a vieţii dincolo de viaţã, a iubirii fãrã orizont şi a întoarcerii la esenţe. La lucrurile simple şi profunde. La propriul eu, negat, pierdut, fãrâmiţat într-o lume superficialã şi incertã, în care dragostea ajunge sã fie, aşa cum zicea Camil Petrescu în Patul lui Procust, „unicul rost al unei vieţi mãrginite, comune, cum e viaţa noastrã”.

  „Dragostea dureazã trei ani?” sau „Dragostea dureazã nouã nopţi?” ne-am întrebat, şi nu o datã, preocupaţi de întrebãri care nu-şi pot gãsi rãspuns. El şi Ea, personaje arhetipale ce amintesc parcã de cuplul adamic, prind viaţã sub întruchiparea tinerilor şi talentaţilor actori, Marius Cãlugãriţa şi Iolanda Covaci, sub îndrumarea regizoralã a Cãtãlinei Buzoianu, aici maestru de ceremonii al unui ritual scenic ce seduce şi fascineazã. Cei doi se atrag şi se resping, se amestecã şi se separã, se idenficã pânã la negare şi se ciocnesc pânã la contopire, într-o tensiune a propriei descoperiri interioare suprapuse cu emoţia înfiripãrii unei poveşti de dragoste. Nu, nu este „Romeo şi Julieta”, însã, cu siguranţã, este dragoste. Profundã şi tandrã. Posesivã şi neţãrmuritã. Fãrã limite. Fãrã bariere.

  Puţine elemente scenografice vin sã completeze jocul actorilor. Decorul minimalist, redus aproape la strictul necesar, le oferã acestora posibilitatea de a suplini prin pantomimã o mulţime de obiecte imaginare, elementele de pantomimă fiind semnate de Adrian Nour.  Dincolo de a altera convenţia, toate aceste arficii contribuie la crearea senzaţiei de non-timp şi non-spaţiu, în care cele douã suflete se regãsesc. Devin conştienţi de ei înşişi, dar şi de mãruntele vieţi ale celorlalţi, într-o încercare de integrare a lumii exterioare în propria lor lume, construitã ca insulã a lui Euthanasius în mijlocul unei realitãţi decadente. Ici colo, efectele sonore potenţeazã şi mai mult atmosfera tainicã a ritualului. Este reîntâlnirea paradisului pierdut pe care eul o resimte, trecerea prin furcile caudine ale experienţelor de viaţã, ce au drept scop sublimarea conştiinţei şi atingerea ataraxiei.

 Spectatorului i se induce, inconştient aproape, rãspunsul la întrebarea existenţialã ce-l preocupã: dragostea dureazã… fãrã însã sã-l poatã percepe în mod conştient. E un limbaj magic ce scapã cãutãrii neobosite a minţii, ce ajunge sã fie decriptat la nivel emoţional. Simţi rãspunsul, chiar dacã nu îl poţi traduce nici mãcar în gând. E mai mult o senzaţie. O trãire intensã şi o ardere interioarã.

 Însã nu acesta este scopul spectacolului, sã ofere rãspunsuri şi verdicte. Dincolo de raţional, dincolo de partea realã perceputã conştient, spectatorul ajunge sã fie prins într-o reţea deasã de sensuri şi energii, care se ţes în jurul lui, prin propria lui piele. Şi timpul parcã a încremenit într-o secundã şi tu eşti martorul unei epifanii.

Devii pe rând martorul nunţii, fără să ştii efectiv dacă vorbim de viaţă sau de moarte. Şi când te gândeşti cã acesta este finalul sau cel puţin aşa ar trebui sã fie – orice poveste ar trebui sã aibã happy-end – ajungi sã participi efectiv la „marea trecere” potenţatã de lumânãri şi de litanii. Şi înţelegi cã de-abia atunci începe cu adevãrat cãlãtoria. A urşilor panda sau a propriului eu, strivit de fantasme, regãsit în frânturi de priviri şi cuvinte.

Mai multe detalii despre unde şi când puteţi vedea piesa gãsiţi aici. Enjoy!

Frumoasa călătorie a urşilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt

Unteatru, Bucureşti

De: Matei Vişniec

Regia: Cătălina Buzoianu

Mişcare scenică: Galina Bobeicu

Elemente de pantomimă: Adrian Nour

Sound design: Mihai Prejban, Sorin Antonie

Cu: Iolanda Covaci şi Marius Călugăriţa.