Let's talk about...

Joc, joacă, jucării


– Ţuri! Ţuri! Ţuuuuuri! Unde eşti?  Îi auzeam glasul deşi nu o vedeam, reuşind cu greu să răzbată prin gloata imensă de copii adunaţi de pe toată strada, care punea pe jar un cartier întreg. Aşa ţipa după mine în fiecare zi mamina, încercând ori să mă cheme la masă,  ori să mă adune de pe drumuri, pentru că deja ora de culcare trecuse demult. Iar eu mă ascundeam şi mai abitir printre spinările asudate care se înghionteau în joacă, încercând să recupereze o minge albastră.

– Ţuuuuuuriiiiiii! Hai la maaaaasăăăăă!

– Maaaai staaaaau un piiiiic, îi răspundeam eu, şi o luam şi eu la fugă înspre capătul străzii, pentru că deja văzusem cum mingea zburase într-acolo. Nu puteam lăsa jocul. De fapt, asta se întâmpla în fiecare zi. În fiecare zi, cu soare sau fără soare, cu nor sau cu ceaţă, mai frig sau mai cald, dar cu precizie de metronom, în fiecare zi. O zbugheam pe uşă afară, pe stradă, acolo unde mă aşteptau copiii vecinilor.

– Ce jucăm azi? Şotron?

– Nuuuu… suntem prea mulţi şi ar trebui să aşteptăm prea mult ca să ne vină rândul!

– Leapşa?

 – Nuuuu! Pe-asta l-am jucat ieri!

– Atunci, hai “Ţară, ţară, vrem ostaşi”! Hai să ne înnumărăm!

-Of, nu-l putem juca nici pe-ăsta! Echipele nu sunt egale! Şi nu e corect ca una să aibă pe cineva în plus.

-Raţele şi vânătorii?

-Da, dar n-avem minge! Cine se duce după minge?  Haideţi, nimeni? Păi atunci ce ne jucăm?

– De-a v-aţi ascunselea sau baba oarba. Nu ne trebuie minge pentru ele.

– Sau “frunza”. Da, frunza. Nu ştiţi cum se joacă? Desenăm pe asfalt o frunză şi pierde cine iese din conturul ei. Hai că nu se poate să nu-l fi jucat măcar o dată.

Şi uite-aşa se topea ziua, pierdută între râsete şi încercări de a inventa jocuri noi. Între copii care se alergau unii pe alţii, ajungând acasă cu genunchii juliţi, plini de praf şi arşi de soare. Aşa eram şi eu. O ciufulită căreia îi plăcea să se joace. La fel de mult cum îmi place şi acum.

Doar că acum, nu îmi mai julesc genunchii şi nici timp de baba oarba nu mai am. Cel mult mă străduiesc să o învăţ pe fiică-mea cum să rezolve un cub Rubik cu care îmi place să mă mai relaxez câteodată. I-am povestit că acel cub cu faţete colorate este chiar mai bătrân decât mine, istoria lui începând în 1974 când un tânăr profesor din Budapesta, Erno Rubik, a creat un puzzle nemaivăzut până atunci, fără să ştie că, de fapt, avea să creeze cea mai bine vândută jucărie din lume. Pasionat de propria meserie şi încercând să găsească metode noi pentru a le capta atenţia studenţilor, a realizat micul cub colorat tocmai pentru a le reprezenta relaţiile cu spaţiul cosmic. Însă inclusiv lui i-a luat mai bine de o lună pentru a reuşi să rezolve celebrul puzzle care astăzi îi poartă numele.

Şi în timp ce ea încearcă de zor să potrivească toate culorile, parca ne vine şi nouă pofta de a juca un joc. Pentru că da, dincolo de învelişul de oameni mari, tot copii suntem. Copii cărora le place să descopere jocuri noi, să încerce, să experimenteze. Noi am găsit câteva jocuri de societate de la Oxygame, care n-au atras atenţia şi despre care am zis că trebuie neapărat încercate.

Zis şi făcut. Ne-am gândit să organizăm un campionat de board games între prieteni, tocmai pentru că am vrut să reedităm cumva zilele de demult când petreceam toată ziua jucându-ne pe-afară. Aşadar ne-am dedicat un weekeed pentru o competiţie în toată regula care avea să îl desemneze pe câştigătorul Campionatului de joacă. Şi ca orice campionat care se respectă, el cuprindea mai multe probe care trebuiau câştigate una câte una. Ne-a fost destul de greu să alegem jocurile din campionat, pentru că destul de multe ne făceau cu ochiul. Am ales Port Royal şi Qwirkle, păstrându-l pe Ligretto de rezervă, în cazul, puţin probabil în care ar fi putut interveni totuşi plictiseala.

Port Royal este un joc care te îţi propune expediţia vieţii tale. Pleci aşadar în căutarea aventurii, dar şi pentru a face negoţ în portul Caraibelor, te fereşti de piraţi şi îţi foloseşti abilităţile pentru a-ţi dubla câştigul. Însă orice pas îţi poate schimba norocul. Poţi câştiga mai mult sau poţi pierde totul. Aşadar, ar fi bine să nu îl provoci, ci doar să îţi urmezi cu sârguinţă strategia. Antrenant şi plin de suspans, Port Royal cuprinde 120 de cărţi împărţite pe categorii – personaje, expediţii şi nave, dar şi unele cărţi cu… majorări de taxe.  Ca în viaţă, vei ofta. Da, ca în viaţă. Cu toate acestea, vei intra într-o lume de basm unde măscăricii, marinarii, amiralii sau căpitanii te pot ajuta să închei afacerea vieţii tale, astfel încât să reuşeşti să stăpâneşti întregul port. Şi ca să nu te plictiseşti, există şi extensia Port Royal: Doar încă un contract, care adaugă un strop de adrenalină jocului, fiind obligat să închei cât mai multe contracte, dar nu oricum, ci contra cronometru! Şi dacă totuşi vrei să joci şi de unul singur, extensia oferă şi variantă jocului solo astfel încât distracţia să fie maximă şi atunci când ai nevoie de un strop de relaxare. Dar cum eu nu sunt bună la afaceri, tot ce am reuşit a fost să-mi pierd avuţiile una câte una. Şi nu o dată. De fiecare dată.

Am sperat însă că îmi voi lua revanşa la Qwirkle, un alt joc de strategie care te ţine lipit de masa de joc. De ce? Pentru că deşi pare extrem de simplu la prima vedere, când ajungi să-l joci, constaţi că ai parte de o adevărată provocare. Tot ceea ce trebuie să faci este să plasezi cele 108  piese de lemn pe o tablă de joc respectând următoarele reguli: dacă piesele au aceeaşi formă, trebuie să difere culoarea, dacă au aceeaşi culoare, forma trebuie să fie diferită. Nimic mai simplu, am zis! Dar de unde să ştiu că adversarii mei se vor strădui să mă împiedice cu orice preţ. Până şi fetiţa mea, la cei aproape 5 ani ai ei, a reuşit să prindă ideea jocului şi a vrut cu tot dinadinsul să participe şi ea la campionat.

După un weekend intens dedicat jocurilor de societate, în care am fost pe rând, negustori, amirali, piraţi sau domniţe, am înţeles că joaca face parte din noi. Indiferent că suntem mari sau mici, că suntem părinţi, bunici sau nepoţi. În sufletul nostru, am rămas aceiaşi copii care se jucau cu mingea pe maidan, cu elasticul, cu praştia sau cu tubul cu conuri. Aceiaşi copii mari cărora le este dor de joacă.

Voi când v-aţi jucat ultima dată? Şi mai ales, cum s-a simţit copilul din voi?

Articol scris pentru Spring Super Blog 2019

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.