My beliefs, Spring Super blog

Once in a lifetime…


Arhiva personala

Sunt unele lucruri care se petrec o singură dată în viaţă. Lucruri pe care dacă le-ai repeta, nu ar mai avea acelaşi farmec şi nici aceleaşi înţelesuri. Se întâmpla acum vreo 10 ani când, îndrăgostită fiind de maşina mea, am hotărât să nu ratez niciun curs/eveniment organizat de BMW, tocmai pentru a învăţa să o stâpânesc cât mai bine, şi de ce nu? pentru a avea cât mai multe aventuri împreună. Aşadar nu puteam rata BMW Winter Technique, un curs de două zile desfăşurat în Austria, la Solden, într-o micã staţiune de schi aflatã în inima Alpilor, aproape de graniţa cu Italia. Însă întâmplarea a făcut să plec cu un superb Evo IX, una dintre maşinile care mi-au rămas adânc înrădăcinate în suflet. O felină neagră, ce torcea duios la fiecare viraj, respirând uşor prin al său blow-off, întocmai ca o panteră leneşă ce îşi desăvârşea siesta.  Fusese pregătit special pentru acest drum cu un scut motor din kevlar tocmai pentru a putea intra liniştit prin zăpadă. Dar la câte bagaje cărasem după mine, cred că fix o cutie de portbagaj îi mai lipsea!

Cum eu am fost singura care a stabilit itinerariul, îndrumatã de sfaturile binevoitoare ale unei hãrţi pe care am frunzãrit-o tot drumul  în cãutarea traseului perfect, bineînţeles cã m-am rãtãcit. Impropriu spus „m-am rãtãcit”, pentru cã faza care a urmat a pãrut desprinsã parcã din „Cãlãtoria elefantului” de Saramago.

Nu, Waze-ul nu exista pe vremea aceea, nici vreo altă navigaţie pe telefon. Cel mult, una clasică, pe care o uitasem, cu graţie acasă. Nu era prima dată când se întâmpla asta, dar învăţasem să mă bizui pe propriul sistem de orientare care, secondat de harta potrivită, până atunci nu dăduse niciodată greş.

Ca sã ajungi la Solden, puteai alege între douã drumuri, unul pe teritoriu austriac, celãlalt presupunând mai întâi sã treci în Italia (spre Bolzano), şi apoi sã cobori din nou versanţii pentru a ajunge în mica vale unde Solden şi-a înfipt rãdãcinile. Amândouã pãreau cele douã braţe ale unui Y imaginar, mult arcuite, care plecau din Innsbruck, având corespondent Solden-ul pe o dreaptã menitã sã unescã cele douã puncte. Dacã mãsurai distanţa pe hartã, ai fi spus cã nu conteazã ce drum alegi, atâta timp cât destinaţia e aceeaşi. Sau cel puţin, acesta a fost gândul care m-a determinat sã dau cu banul. Şi alegerea a fost ca de la Innsbruck sã cobor spre Brenner pentru a trece graniţa Italiei cu gândul de a trece prin  Vipiteno, pentru a tãia inima Alpilor Orientali prin cateva trecãtori muntoase – pasul Brenner, San Leonardo şi Monte Giovo, şi pentru a reveni apoi pe creste pe teritoriul austriac. Bineînţeles, numele pe care vi le-am înşirat aici, nu cred sã vã spunã mare lucru… mai ales cã da, recunosc, georgrafia nu e tocmai punctul meu forte.

Arhiva personala

      Însã nu despre geografie vroiam sã vã vorbesc ci despre lucruri pe care le simţi o singurã datã în viaţã. Pentru cã da, experienţa Alpilor în prag de iarnã rãmâne once in a lifetime. Imaginaţi-vã un drum de munte, îngust de numai câţiva metri, pe care ai tot timpul impresia cã o sã aluneci în prãpastie, care urcã, şerpuind pe mai bine de 20 de km, pânã la altitudinea de 2099m. Urcând, urcând spre necunoscut, cu fiecare curbã lãsatã în urmã, cu fiecare metru parcurs, simţeam cã ajung tot mai aproape de destinaţie. E aici, dincolo de muntele ãsta. Doar la caţiva paşi. Trebuie un efort de voinţã pentru a ajunge. Mai ales cã drumul parcurs din Bucureşti, dintr-o bucatã, s-a întins pe mai bine de 1600 de km. Iar oboseala nu este tocmai cel mai bun companion de drum.  Şi totuşi… încã un pic, încã un kilometru şi apoi va urma odihna. Şi încã un pic, mai este încă puţin, puţin, puţin. N-am ajuns încã la destinaţie, dar o intuiesc, o vãd cu ochii minţii. Şi patul moale cu aşternuturi albe, şi ceaiul fierbinte, fierbinte, bãut la gura şemineului din cana care cântã iodlere, şi liniştea patriarhalã care se lasã odatã cu primii fulgi de zãpadã.

       Şi iatã… aproape am ajuns la graniţa cu Austria. Dincolo de creasta asta trebuie sã fie Solden-ul… uffff… de-aş ajunge odatã, cã nu mai pot. Am oasele muiate de obosealã, hainele nãclãite de transpiraţie şi aş da aproape orice pentru o cafea. N-am timp sã vãd peisajul, şi-aşa e noapte şi de-abia vãd poteca pe care Mitsu şerpuieşte neobosit.  Am deschis geamul pentru o clipã şi am respirat aerul tare, de munte. Un sentiment ciudat, de nelinişte amestecat cu plãcere, s-a insinuat prin fiecare por zbârlit de frigul de afarã.  Şi o ciudatã voluptate. Parcã toatã viaţa mea aş fi lãsat-o în urmã, undeva dincolo de munţii aştia. Parcã fiecare kilometru parcurs n-ar fi fost cãtre o destinaţie precisã, un simplu oraş pe o hartã, ci cãtre un centru al cercului din inima mea.

Arhiva personala

        Am întins mâna şi am prins un fulg de zãpadã, ce a murit uşor sângerând lacrimi în palma fierbinte. Mi-era dor. De puritate, de inocenţã, de vremurile ancestrale când eram fãrã patã. De vremurile când eram copil. De mine însãmi. Un moment dureros de introspecţie care mă silea să mă întorc în timp. Fără voia mea. Auzeam doar torsul uşor al motorului şi propria mea linişte care mă asurzea. În jur era totul alb însă dincolo de albeaţa orbitoare, se intuia, nevăzută, prăpastia. Ştiam cã în curând drumul se va sfârşi, voi parca maşina în faţa hotelului şi mă voi amesteca şi eu cu turiştii veniţi sã se bucure de iarnã la Solden. Voi fi la fel cu ceilaţi, mult prea grãbiţi, deşi în vacanţã, sã văd cât mai mult, sã iau în stãpânire fiecare lucru nou, să mă dau cu bmw-urile pe gheaţă, fãrã a-mi oferi rãgazul de a mă opri pentru câteva clipe şi a privi cu atenţie în jurul meu. Sau doar în propria oglindă, dincolo de masca de zi cu zi.

       Însã drumul pãrea cã nu se mai sfârşeşte. Eram obosită. Ochii mă înţepau. Doar pãrea, pentru cã în realitate s-a sfârşit mult prea brusc. Cu o barierã. Şi dincolo de ea, o nesfârşire albã. Stupoare? Ciudã? Frustrare?  Timp pierdut şi obosealã dublã? Toate la un loc. Şi foarte multã neînţelegere. Cum? De ce? De ce aşa? De ce eu?  Exista însã şi o explicaţie logicã: nefiind un drum folosit în mod frecvent, austriecii nu s-au obosit sã-l deszãpezeascã. Italienii, conştincioşi, au dat zãpada pânã la graniţã, deşi doar faptul cã pe ici pe colo mai rãsãrea câte o cabanã, ar fi motivat un astfel de gest, aproape absurd, când nici ţipenie de om n-ar avea ce sã caute pe astfel de drumuri neumblate.

       Am plecat  cu inima strânsã de angoasã. Am plecat fãrã sã privesc înapoi. O singurã imagine mã obsedeazã de atunci, din acea dimineaţã de iarnã mirosind a trecut, în timp ce coboram uşor la vale. Un flash care se agaţã de o fãrâmã de memorie: un drum şerpuit printre pãşuni atât de verzi încât nici n-ai fi spus cã e început de iarnã. Maşina mea neagră, goalã, opritã în mijlocul drumului ca un animal în aşteptare, fremãtând. Şi munţii… atât de albi, atât de înalţi, atât de imposibil de atins. Atât de profund totul aşa cum oglinda apei ascunde adâncimi nebãnuite. Şi totuşi atât de static, ca o vedere trimisã din ţinutul vãcuţei Milka.

        M-am întors pe drumul singuratic însã parcã ceva din magia nopţii trecute se pierduse odatã cu ea. Parcã intrasem într-o poveste cu zâne şi acum, odatã cu ivirea zorilor am constatat ca de fapt domisem liniştită în propriul pat. Am ajuns înapoi la Innsbruck şi am luat-o pe celalalt drum, mult mai lin, mai plat, mai lipsit de farmec, chiar dacă Tirolul este pitoresc. Un drum obişnuit la capãtul cãruia existã o destinaţie. O destinaţie la fel de precisã ca ceasurile elveţiene ce ticãie neîncetat. Soldenul mă aştepta, parcã râzându-şi în barbã de mica mea întâmplare. Trei zile mai târziu am plecat spre România, promiţându-mi cã nu voi povesti nimãnui despre periplul meu noctambul printre prãpãstii. Nu ar fi fost ceva cu care sã mă pot mândri.

  De-abia târziu, dupã câteva luni am înţeles adevãratul sens al cãlãtoriei mele iniţiatice. O greşealã pe care nici chiar dacã aş repeta-o în mod conştient n-ar mai avea acelaşi farmec şi  mai ales aceleaşi înţelesuri. Uneori întâmplarea este cel mai destoinic profesor. Când doar un pas te mai desparte de ceea ce-ţi doreşti, opreşte-te pentru o clipã din goana cãtre moarte: s-ar putea sã fi greşit drumul.

Articol scris în cadrul Spring Super Blog 2019

4 thoughts on “Once in a lifetime…”

    1. Iti multumesc tare. Recunosc ca am fost surprinsa total de rezultatele de pana acum. Nu am participat niciodata la un astfel de concurs, nici nu am mai scris de foarte multi ani, desi tot mai mult realizez cat de dor mi-a fost de asta. Am luat-o ca pe o joaca sau pe un exercitiu autoimpus de a duce ceva pana la capat, indiferent de rezultate. Daca exista, ma las surprinsa de ele.

      1. Eu as spera sa nu mai faci pauze, fiindca joaca asta ta cu cuvintele e fascinanta, iata ca rezultatele de la concurs sustin ceea ce tocmai am spus. Mult succes, sa ne vedem zambind la gala, Ar fi pentru prima oara cand pe trofeu s-ar scrie un nume deosebit. 🙂

      2. Cel putin, incerc. Iar Super Blog este o motivatie deosebita, desi cred ca cel mai tare ma straduiesc sa imi demonstrez mie ca pot. Nu indraznesc sa ma gandesc chiar atat de departe. Sper doar sa ne vedem la gala si atat! 🤗

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.