Imaginarium, Spring Super blog

Mi-ar fi plăcut să fiu…


Într-unul dintre filmele mele preferate,  “Jeux d’enfants” (sau “Love me if you dare”, după titlul său american), personajul principal Sophie, copil fiind,  interpretată magistral de Marion Cotillard, este întrebată la un moment dat ce îşi doreşte să devină când va fi mare. Ştiţi deja, banala întrebare adresată tuturor copiilor la un moment dat, de parcă visând cu ochii deschişi cei mici chiar reuşesc să îşi prevadă viitorul. Iar răspunsul ei este dezarmant: o cremă de zahăr ars. Dacă celebrul desert franţuzesc atestat încă din 1691, poate polariza cariera de vis pentru un copil, de ce nu ne-am imagina cu toţii ce-ar fi fost dacă am fi devenit o … pizza?

Ştiu, pare greu de crezut că cineva îşi poate imagina cum e să fii o pizza. Oare ce e pizza mai mult decât un fel de mâncare?

În primul şi în primul rând, rădăcinile noastre nu ar fi fost deloc de neglijat tocmai pentru că se pierd în negura timpului, undeva în Italia secolului al XVI-lea, deşi cuvântul latin pissa este mult mai vechi, el fiind notat pentru prima dată în 997,  semnificaţia lui fiind de “pâine plată”. Însă tot o pâine plată era şi foccacia, considerată precursorul pizzei tradiţionale, acea panis foccacius, acoperită cu mirodenii tocmai pentru a-i îmbogăţi gustul.

 Însă ceea ce este cu adevărat surprinzător este faptul că originea pizzei nu este în ţara care a consacrat-o, ci în … Grecia, acolo unde se pregătea plakous, o pâine mare, plată, rotundă şi gustoasă, acoperită cu ulei de măsline, condimente şi alte ierburi aromatice. Şi asta pentru că pe vremea aceea, roşiile încă nu ajunseseră în Europa! De remarcat însă că urme ale acelui tip de pâine au fost descoperite în Pompei şi Neapolis, la vremea aceea colonie greacă devenită ulterior oraşul … Napoli.

Însă într-adevăr, italienii sunt cei care şi-au pus creativitatea la bătaie şi au creat o reţetă desăvârşită.  Evident, nu acesta a fost scopul, tocmai pentru că iniţial se rezuma la adăugarea roşiilor pe blatul de pâine, fapt întâlnit  în special în zonele sărace din sudul Italiei. Şi asta de-abia după secolul al-XVI asociat cu descoperirea Lumii Noi, de unde au fost aduse o mulţime de legume necunoscute de europeni până atunci, printre care şi roşiile. Vândută pe stradă şi în pieţele din Napoli, pizza a ajuns treptat pe mesele tuturor, indiferent că era vorba de oameni de condiţie modestă sau de Regina Margherita, cea care şi-a împrumutat numele celei mai simple şi mai gustoase reţete de pizza.

Cum adică să devii o pizza? Uite exact aşa cum ingredintele se contopesc într-un aluat elastic, frâmântat cu grijă de maini dibace, care ajunge să se întindă, să se întindă, să se întindă, şi apoi să se aplatizeze până când capătă forma perfectă. O pizza delicioasă, cu multă mozarella, cu o mulţime de toppinguri şi blatul uşor crocant.  Eu recunosc că mi-ar fi plăcut să fiu una de la Dodo pizza, brandul care se mândreşte cu nu mai puţin de 459 de pizzerii în 12 ţări printre care se numără Statele Unite, Marea Britanie şi China. De ce ? Tocmai pentru că poţi urmări de acasă cum îţi este pregătită propria pizza. Ţi se pare neverosimil? Comandă pizza şi convinge-te singur! Eu deja am încercat. Şi nu o dată. Ci de fiecare dată când îmi era poftă de pizza. Căci nu îţi trebuie neapărat un motiv de sărbătoare pentru a sărbători cu pizza. Pizza însăşi este o sărbătoare. Mai ales dacă îi ai alături pe cei dragi.

În plus de asta, gândeşte-te la bucuria imposibil de descris în cuvinte pe care ai provoca-o celor care ar ajunge să te savureze. Căci la asta se rezumă esenţa pizza. La plăcerea gustului, la bătaia pe ultima felie, la faptul că o poţi mânca şi într-un restaurant stilat şi pe capota maşinii în timp ce admiri imensitatea mării. Şi să simţi aceeaşi plăcere a simţurilor ascunsă într-o bucată de pizza. Şi oare câtă nelinişte cuprinde timpul aşteptare pe care îl presupune serviciul de livrare pizza? Cum tropăi prin faţa uşii aşteptându-l pe delivery boy? Cum stai cu ochii pe ceas aşteptând să treacă cele 45 de minute promise? Şi eventual rugându-te să treacă şi al 46-lea, doar ca să primeşti încă o pizza? Căci, da cei de la Dodo Pizza ştiu să se recompenseze dacă au întârziat, astfel ca tu, clientul să ai parte de plăcere dublă.

Da, cred că mi-ar plăcea mult să fi fost, nu o cremă de zahăr ars ca Sophie, ci o pizza. Căci astfel aş vrut să mă pot dărui întreagă, neştirbită, celor pe care îi iubesc. În fiecare zi. Fără un motiv anume. Fetiţei mele căreia îi place orice fel de pizza şi căreia i se luminează faţa atunci când o mănâncă. Iubitului meu căruia îi place pizza carnivor şi cu care mă  bat întotdeauna pe ultima felie. Prietenilor noştri cu care ne place să depănăm poveşti până târziu în noapte, savurând cu toţii o felie de pizza. Căci dincolo mâncare în sine, dincolo de gourmet şi de gourmand, ceea ce contează cu adevărat este cu cine o împarţi. O pizza în doi este întotdeauna mai bună. Iar mie mi-ar fi plăcut să fiu o pizza.

Articol scris în cadrul Spring Super Blog 2019

2 thoughts on “Mi-ar fi plăcut să fiu…”

  1. Jeux d’enfants a fost și unul dintre filmele mele preferate, si e atât de puțin cunoscut încât am fost surprinsă să-l vad menționat aici. Mulțumesc că mi-ai amintit de el, cred ca imi voi programa o revizionare 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.