Ţin minte că era o zi ploiasă de toamnă atunci când am ajuns împreună cu mama în faţa unei porţi impunătoare aflate pe o străduţă liniştită din Vatra Luminoasă. Era weekend şi în loc să mă fi bucurat că am venit la Bucureşti pentru două zile, eu trebuia să merg la meditaţie. Încă una, pe lângă cele două pe care le făceam deja la fiecare sfârşit de săptămână în ilustra capitală şi pe lângă alte două pe care le aveam în timpul săptămânii, acasă, la Ploieşti. Normal, din moment ce eram clasa a XII-a şi mama voia cu tot dinadinsul să dau admitere la Jurnalism, una dintre cele mai pretenţioase facultăţi, acolo unde era destul de complicat să intri fără să te fi pregătit temeinic înainte.
Ori tocmai acel “temeinic” nu îl înţelegeam. Fusese olimpică la română încă din clasa a V-a, în liceu deja îmi diversificasem paleta de diplome, adăugând şi alte materii pe lista, franceză, istorie, psihologie, ce nevoie aveam de atâtea pregătiri suplimentare care nu făceau decât să mă istovească? Mai ales pe una o uram din tot sufletul. Nu pe profesoară, ci materia în sine. Se numea “creativitate” şi reprezenta cea mai dificilă probă de la examenul de admitere. Oare de ce îmi era atât de greu să scriu respectând normele considerate jurnalistice, atâta timp cât eu scriam critică literară? Oare de ce mă chinuiam să rescriu un text, uneori de câte 4-5 ori la rând, plângând de furie deasupra foilor însângerate de corectură, şi niciodată, dar absolut niciodată, nu ieşea ce ar fi trebuit?
Aşa că mama, în disperare de cauză a mai căutat un profesor, tot din facultate, ca să mă pregătească. I-a fost recomandat domnul Arie Grunnberg-Matache, ilustru profesor de Literatură comparată şi Istoria Presei din FJSC. Doar că după discuţia iniţială, mama a aflat că el nu pregăteşte puşti de clasa a XII-a, ci doar pe studenţii care se pregătesc de licenţă, master sau o carieră în domeniu. Deci eu nici nu intram în discuţie. Însă cu insistenţa-i caracteristică, a reuşit să îl determine să ne primească totuşi, mai mult pe ea, eu urmând să fiu examinată de asistentă.
Am aşteptat să ne deschidă cineva poarta, timp în care striveam nervos o frunză moartă cu vârful bocancului. Îmi era frig şi eram obosită. Parcă mă şi văd: cu părul lung fluturând în vânt, destul de dubios îmbrăcată şi bineînţeles, cu nişte bocanci imenşi cu talpa de zece centimetri care mă făceau să mă simt mai înaltă, complexată fiind de cei 1.65 m ai mei. După câteva minute, o doamnă între două vârste ne-a poftit înauntru. Am ajuns într-un salonaş ticsit de cărţi şi am fost invitate să ne aşezăm. Eu tot nu îmi puteam dezlipi ochii de cotoarele lucioase, încercând să desluşesc cât mai multe titluri. Eram fascinată de biblioteca aceea imensă, de lemn masiv, de draperiile grele care filtrau lumina toamnei care se strecura de-afară şi care făcea parcă să pară că până şi timpul îşi încetinise curgerea.
Apoi a intrat domnul profesor. A dat mâna ceremonios cu mama şi mie de-abia dacă mi-a aruncat o privire. Nu prezentam niciun interes. Mama a încercat atunci să îi povestească din nou despre mine şi să încerce să îl convingă măcar să mă examineze periodic, dacă nu putea să mă primească la pregătire. Cred că avea în jur de 60 şi ceva de ani, însă nu îşi arăta vârsta. Fiecare gest, fiecare zâmbet dezvăluia imaginea unui gentleman desăvârşit. Era volubil şi prietenos chiar dacă ne refuza cu zâmbetul pe buze. După ce mama şi-a epuizat toate argumentele şi rămăsese că voi încăpea pe mâna asistentei, ne-am ridicat amandouă să plecăm. Pe mine oricum discuţia ma interesa mult prea puţin. Îmi şi imaginam un nou supliciu săptămânal, alte teme însângerate cu roşu, alte ore de scris şi şters la minunata materie numită “creativitate”. Păi dacă e creativitate, de ce este atât de greu să fii creativ? De ce trebuie să respecţi atâtea rigori, în loc să laşi pur şi simplu, cuvintele să vină de la sine? Aşa că, destul de absentă, îmi continuasem activitatea de desluşire a titlurilor din bibliotecă. Avea foarte multe cărţi de estetică, de istoria artei, dicţionare de simboluri şi de critică literară. Şi da, recunosc, că m-aş fi ridicat bucuroasă de pe scaun pentru a putea răsfoi câteva dintre ele.
Doar că noi ne-am ridicat să plecăm. Şi de-abia când am ajuns la uşă, domnul profesor m-a învrednicit cu o privire. Şi m-a întrebat ce materie îmi place cel mai mult la şcoală. Bineînţeles, o banalitate. Poate doar să nu cred că nu a făcut conversaţie şi cu mine. Şi i-am răspuns fără să clipesc: literatura. Atunci a poftit-o pe mama afară şi a rugat-o să mă aştepte câteva minute cât avea el să îmi pună câteva întrebări. Şi am început să vorbim despre literatură. Despre Eliade şi Nichita Stănescu – preferaţii mei, despre călătoria iniţiatică din “La ţigănci”, despre Maitreyi şi India, despre necuvinte. Şi m-am destins fără să vreau şi am povestit, am povestit, am povestit, fără să văd că lumina strecurată prin perdele arăta că trecuse demult ora prânzului. I-am spus atunci că sunt fascinată de biblioteca din camera aceea şi mi-a spus că este doar o mică parte din cărţile pe care le are în casă. I-am răspuns că mi-aş dori să am şi eu la un moment o astfel de bibliotecă. A zâmbit cald în timp ce mă conducea spre uşă. Dincolo de ea ma aştepta mama, care deja se plictisise tot uitându-se la ceas în ora şi jumătate care trecuse.
Şi după ce ne-am luat la revedere de la domnul profesor, am dat amândouă să coborâm cele câteva trepte ale scării de granit, când i-am auzit vocea peste capetele noastre: “Sâmbăta viitoare la aceeaşi oră, da?” Şi am simţit atunci nu bucuria că mă acceptase la pregătire, ci pentru că urma cu siguranţă să mai povestim despre cărţi.
Aproape opt luni am bătut cu precizie de metronom la poarta lui în fiecare sâmbătă. Întotdeauna mă primea în salonaşul ticsit de volume unde… stăteam de vorbă. Nu tu explicaţii interminabile despre diverse probleme teoretice, nu tu pagini întregi scrise şi rescrise, nicio foaie însângerată. Aveam diverse teme de lucrat acasă şi acolo discutam pe marginea lor. Toate adnotările făcute erau cu cerneală de altă culoare, dar niciodată cu roşu. Mă obişnuisem să îi caut scrisul mărunt adăpostit de un radical pe ici pe colo. Şi mai ales să încerc să îl surprind aducând vorba despre vreo carte. Simţindu-mi pasiunea pentru literatură, mă învăţase să mă refugiez acolo, atunci când vreo potenţială cerinţă de examen, mi-ar fi putut ridica probleme. Să încerc să mă raportez la cărţi de fiecare dată când “creativitatea” m-ar fi făcut să intru în pană de… creativitate. Şi niciodată, dar absolut niciodată, nu plecam după cele două ore alocate meditaţiei, ba chiar după 3-4 când foamea deja ne cam răpunea pe amândoi.
Lui i-am mărturisit în timp ce povesteam de Cehov, că cealaltă pregătire la “creativitate” merge rău, că am rescris un text de 6 ori şi tot nu a fost bine, că nu mai suport presiunea şi că eu una nu îmi doresc nicio clipă Jurnalismul. Că locul meu e printre cărţi şi că aş renunţa bucuroasă la o facultate cu care nu am nimic în comun, dar pe care mama şi-o doreşte pentru mine. M-a mângâiat atunci patern pe cap şi mi-a spus că nimeni nu îmi va putea lua cărţile orice facultate aş urma, chiar dacă se numeşte Jurnalism sau Automatică. Ele vor face parte dintotdeauna din mine, trebuie doar să le regăsesc când am nevoie de ele. Mi-am strivit atunci o lacrimă între gene ştiind că nu avea decât parţial dreptate. Şi totuşi, atunci, undeva în mine, un gând rebel a prins viaţă.
A trecut olimpiada pe ţară la română, urma bacalaureatul, admiterea se apropia cu paşi repezi. Odată cu venirea primăverii, s-au înteţit şi meditaţiile, doar mai era foarte puţin până la admiterea din iulie când totul se va fi terminat. Iar eu eram din ce în ce mai obosită, mai dornică să se încheie totul pentru că deja presiunea ajunsese să fie imensă. Peste tot auzeam numai: “ai grijă, o să pici!”, “în ritmul asta, n-ai nicio şansă!”, “să zici merci dacă o să intri la orice facultate, nu la Jurnalism!” deşi nu exista nimic care să legitimeze astfel de cuvinte. Toată viaţa fusesem un copil muncitor, sârguincios, căruia îi plăcea să înveţe, fără să se chinuie foarte tare ca să ia note mari. Ajunsesem să iau premiu inclusiv la liceu, deşi nu conta nicăieri acest lucru.
Cu o lună înainte de bac, după o nouă meditaţie în care fusesem obligată să rescriu un text a mia oară, am ştiut atunci că nu asta vreau să fac toată viaţa. Cu scandalul de rigoare, mi-am anunţat părinţii că eu nu voi susţine niciun examen la Jurnalism, mă voi duce la Litere. Bineînţeles, consternare. Panică. Aceleaşi discuţii.
Sâmbătă dimineaţă însă am bătut din nou la poarta pe pe străduţa liniştită din Vatra Luminoasă. M-am dus într-un picior şi i-am comunicat decizia mea domnului Matache. M-a îmbrăţişat. Mi-a spus atunci că mi-am ascultat inima şi ea va lua cele mai bune decizii pentru mine. Am trecut amandoi în revistă programa de la Litere, am mai povestit despre o carte sau două. Nu îşi făcea griji. Nu îmi făceam nici eu. Doar îmi doream să se termine totul odată. Prea multe resurse îmi consumase. Prea mult mă măcinasem fără rost.
Ţin minte că în ziua examenului, pe drum spre facultate, nu mă gândeam decât că după ce voi fi dat foaia, voi putea pleca acasă, la Ploieşti, la bunică-mea. Ceea ce s-a şi întâmplat. Aveam nevoie de o pauză, după un an de stres şi după înlăturarea presiunii uriaşe pe care o cărasem pe umeri. Mă simţeam liberă, indiferent care ar fi fost rezultatul. Până la urmă, era doar un examen, nu îmi tranşam viaţa în urma lui. Sau poate… cine ştie?
Reuşisem să mă detaşez un pic, să aştept cu luciditate ceea ce destinul pregătise pentru mine. Rezultatul a venit de ziua mea. Intrasem. Ba chiar pe o poziţie destul de bună care ar fi trebuit să demonstreze tuturor că nu avea cum să fie altul rezultatul. Şi primul om la care m-am gândit, primul om căruia am vrut să îi împărtăşesc triumful meu, bucuria mea, a fost Arie Matache. Voiam să îi mulţumesc pentru încrederea pe care a avut-o în mine, pentru toate încurajările de a-mi urma instictul, pentru orele minunate petrecute printre cărţi, pentru toate cuvintele care m-au făcut să înţeleg care îmi e drumul. Pentru că fusese mai mult decât un profesor drag, fusese imaginea bunicului pe care îl pierdusem, fusese un mentor şi un îndrumător.
Am format în grabă numărul de telefon şi am aşteptat cu înfrigurare să răspundă. Imi ţineam răsuflarea şi îmi auzeam în urechi fiecare băiaie de inimă. Eram atât de bucuroasă încât aş fi împrăştiat bucuria mea lumii întregi. Dar mai ales lui. Celui căruia i-o datoram cumva.
A răspuns soţia domnului profesor cu o voce pe care nu i-am recunoscut-o. O clipă am simţit cum tot universul îngheaţă în jurul meu, se strânge şi mă suge într-un hau imens, iscat chiar sub picioarele mele. Până şi bucuria mi-a îngheţat pe buze, atât de indecentă mi se părea atunci. Murise. Cu câteva zile în urmă făcuse un atac cerebral, intrase în comă şi se stinsese fără ca nimeni să apuce să îşi mai ia rămas bun. Fără ca eu să apuc să îi spun că am reuşit. Şi mai ales, că îi datorez asta.
Mi –aş fi dorit să îl pot întâlni cumva o ultimă oară. Sau măcar să fi avut ocazia să îi dăruiesc un cadou pentru cel mai bun profesor. Să fi fost poate de Crăciun sau de propria lui aniversare. Sau poate fără nicio ocazie anume. Pur şi şimplu. Şi oare ce aş fi ales pentru el, dacă aş fi putut să îi dăruiesc un singur lucru? Un stilou? O eşarfă de mătase? O carte?
Dincolo de toate obiectele care i-ar fi făcut plăcere şi pe care le-ar fi apreciat în egală măsură, unul singur ar fi meritat cu tot dinadinsul dăruit. Un ceas de buzunar, cu capac filigranat în interiorul căruia aş fi scris haiku-ul lui Nichita Stănescu:
“Dacă timpul ar avea frunze,
Ce toamnă!”
Să se poată uita la ceas şi să considere că mai are timp. Că trebuie să mai aştepte. Măcar să apuc îi spun “Mulţumesc”.
Articol scris în cadrul Spring Super Blog 2019
Irninis Miricioiu 