Sexul cireşilor – Jeanette Winterson (fragment) I

       

         Prima carte pe care o citesc pe acest an… „Sexul cireşilor” de Jeanette Winterson. N-am sã vã povestesc acum despre cum mi se pare, pentru cã lectura este still in progress, deşi mie îmi sugereazã un fruct copt şi parfumat, suculent şi ademenitor. A treia carte cititã şi semnata J.W. dupã „Scris pe trup” şi „Portocalele nu sunt singurele fructe”. Deşi nu am terminat-o încã, nu m-am putut abţine sã nu vã ofer câteva mostre de scriiturã autenticã, poate vã voi stârni cheful de lecturã. Cartea o gãsiţi aici.

 

         „În lume existã o teamã cumplitã de molime. De boli misterioase, care mãturã târguri şi oraşe şi lasã în urmã biserici goale şi aşternuturi ce trebuie arse. Se crede cã apa sfinţitã, crucile, aerul de munte, paza sfinţilor şi o dietã cu mãcriş de baltã pot apãra specia umanã de putreziciune. Dar ce poate apãra specia umanã de iubire? Un om mi-a vândut un colier fãcut din oase de pui; spunea cã puii aceştia erau descendenţii direcţi ai celor care scurmaserã prin ieslea de la Betleem. Cã oasele mã vor feri de orice durere şi mã vor conduce cu pioşenie spre Ceruri. Şi el purta câteva.

         –     Dar de iubire? am întrebat. De iubire?

          A clãtinat din cap şi a spus cã nimic nu ţinea piept iubirii. Nici mãcar cel mai fugar amor nu putea fi  împiedicat de vreo amuletã – nu viam cumva o punguţã cu mirodenii amestecate de Don Juan însuşi?

        –     Dar trebuie ca, din moment ce poate fi încurajatã, sã poatã fi şi stãvilitã.

        –      În niciun caz, a spus vânzãtorul, cãci omul e aplecat spre iubire. E uşor de stârnit şi imposibil de sufocat, pânã nu se sufocã de la sine.

        –     Şi totuşi, sunt oameni care nu iubesc niciodatã. De pildã, mama mea.

        –     Au ei un secret pe undeva. De obicei, a spus.

          M-am gândit la marii amanţi, bãrbaţi şi femei care sãriserã neobosiţi dintr-o pasiune într-alta, uneori înhãmând câte douã, trei sau patru deodatã, ca nişte vizitii acrobaţi. Ei oare ce cãutau?

          Pasiunile mele n-aveau nimic care sã le facã onorabile. Umblam dupã o dansatoare care, judecând dupã surorile ei, era prea bãtrânã sã se mai mişte, iar în trecut mã încurcasem cu femei care nu mã iubeau, fie cã nu voiau, fie cã nu puteau. Oare eu le iubisem? Aşa credeam atunci, însã acum ajunsesem sã mã îndoiesc de asta, vãzând cã nu mã iubisem decât pe mine însumi prin ele.

          De câteva ori am fost gata chiar sã-mi abandonez întreaga viaţã iubirii. Sã schimb tot ce însemna ceva pentru mine şi sã mã mut într-o altã lume, în care singurul lucru cunoscut sã fie cea pe care o iubeam. Un astfel de sacrificiu trebuie sã fie rodul iubirii… sau poate viaţa însãşi era consumatã? O terminasem cu viaţa aceea, probabil, dar nu puteam sã recunosc, din încãpãţânare, teamã sau poate fiindcã nu ştiam încã, obişnuinţa fiind o legãturã atât de puternicã.

          Mã gândesc cã se întâmplã adesea ca cei care simt nevoia de schimbare sã aleagã o nouã dragoste şi apoi sã-şi ridice mâinile spre cer şi sã dea vina pe soartã. Dar nu e soarta de vinã sau, cel puţin, nu dacã soarta e ceva din afara noastrã; e o alegere fãcutã în secret, dupã nopţi de alean.

          Dupã ce m-am scuturat de pasiuni, ca un câine care-şi usucã blana dupã ce-a cãzut într-un şanţ, descopãr cã nu pot înţelege ce m-a rãvãşit astfel. Fiinţa iubitã e superficialã, lipsitã de minte, lipsitã de simţire, mercantilã, calculatã, neghioabã. Bineînţeles cã aceste gânduri mã protejeazã, dar mã fac sã par şi complet naiv şi lipsit de raţiune.

          Aşa cã voi explica dupã cum urmeazã.

          Un bãrbat sau o femeie, cãzând în mreaja unor vise ce nu pot fi rostite, despre o viaţã pe care nu o are, se trezeşte în faţa unei uşi sãpate în perete. O deschide. În spatele acelei uşi se aflã viaţa aceea şi un bãrbat sau o femeie care face parte din ea. Poate cã nu-şi doreşte bogãţii, ci chiar lipsa poverii lor, dar viaţa aceea secretã iese brusc la ivealã. E adevãrata sa casã şi dragostea sa.

          Poate cã sunt cinic atunci când spun cã rar se întâmplã ca cel iubit sã fie mai mult decât o formã datã viselor celui îndrãgostit. Şi poate cã asta e de-ajuns. A fi muzã poate fi suficient. Durerea apare când visele se schimbã, aşa cum se întâmplã, aşa cum trebuie sã se întâmple. Brusc, oraşul vrãjit dispare şi te trezeşti iarãşi singur, în deşertul bãtut de vânturi. Cât despre fiinţa iubitã, ea nu te-a înţeles. Dar adevãrul e cã nici tu nu te-ai înţeles pe tine niciodatã.