Home > My beliefs > În papuci de vagabond…

În papuci de vagabond…


      

         N-am ştiut niciodatã ce înseamnã sã fii un om al strãzii… nici nu am avut cum sã ştiu.boschetar Pentru cã şi eu, ca majoritatea de altfel, am evitat sã privesc mizeria umanã în faţã. Şi când spun mizerie umanã, mã refer la sãrãcia aceea lucie care te face sã cauţi prin gunoaie dupã o bucatã de pâine uscatã, la lipsa unui adãpost, la frig, la foame, la alienare…

       Am trecut de atâtea ori pe lângã oameni înghesuiţi prin colţuri, îmbrãcaţi în cârpe rãpãnoase care au arãtat cândva a haine… ajunse acum doar nişte zdrenţe menite sã acopere nişte corpuri umilite de soartã. Nu m-am învrednicit sã le arunc nici mãcar o privire. Sau când a am fãcut-o, a fost mai mult cu teama cã de acolo poate emana rãul, violenţa, însingurarea. Cã se vor abate asupra mea şi mã vor sfâşia pe dinãuntru. Şi-atunci am fugit. De fiecare datã.

        N-am ştiut niciodatã ce înseamnã foamea sãu frigul. Am avut de mic copil haine frumoase şi o mulţime de jucãrii pe care sã le stric. La mine a venit întotdeauna Moş Crãciun şi mai ales, am avut întotdeauna dragostea familiei mele. Nu am ştiut niciodatã cum e sã fii singur, pe stradã, de Sãrbãtori. Sã-ţi fie foame… foarte foame…  sã te-adãposteşti în colţuri rugându-te ca gerul sã-ţi îngãduie sã mai vezi încã un rãsãrit… Sã admiri luminiţele oraşului şi sã îţi fie singurul cadou pe care ţi-l poţi permite… sã n-aibã cine sã-ţi şteargã o lacrimã. Şi nici sã-ţi ureze „La mulţi ani!”

         Astãzi, printr-un concurs de împrejurãri  (n-am sã vã spun acum despre ce este vorba, dar o voi face la momentul potrivit), am trãit pentru câteva ore în pielea unui copil al strãzii. Am îmbrãcat haine ponosite, prea lungi, prea vechi, prea rupte, prea subţiri, cu care am cutreierat centrul oraşului. Îmi era frig, îmi era şi foame, şi simţeam cum sunt absorbitã de o gaurã neagrã.  Un vid al solitudinii şi al neînţelegerii. Am cãutat privirile oamenilor şi am vãzut cã mã ocoleau. Brusc, mi-am dat seama, cã deşi sunt fiinţã vie, care merge, simte şi vorbeşte, am dispãrut din peisaj. Am devenit invizibilã. Un zid de indiferenţã s-a creat  în jurul meu, ca şi cum lumea s-ar fi rãsturnat într-o clipitã. Nu mai fãceam parte din lumea lor, a celor eleganţi şi grãbiţi, ci a celor de jos, care doar viseazã sã aibã şi ei, la un moment dat, haine frumoase. Pe care, unii dintre ei, nu le vor avea niciodatã. Sub zdrenţele mele de boschetar, eram tot eu, aveam acelaşi suflet, aceeaşi inimã îmi bãtea nebuneşte în piept ţipându-şi dreptul la viaţã. Priveam trecãtorii de jos, de pe cartoanele lipite de-o vitrinã luminatã, şi simţeam cã nu exist pentru ei. Cã sunt doar o patã neagrã care îi jigneşte.

       cersetor Şi m-a cuprins o tristeţe fãrã margini, gândindu-mã cã şi eu, la rândul meu, fac acelaşi lucru. Îi ignor pe cei care n-au, deşi nu este vina lor cã au ajuns pe stradã. Cã scormonesc  în gunoaie cãutând un rest mucegãit de pâine. Şi eu îmi întorc, stingherã, privirea, atunci când întâlnesc doi ochi rugãtori care mã implorã.  Şi plãtesc uneori cu un leu adormirea propriei conştiinţe.

        Şi am simţit, încã o datã, cã lumea este strâmb croitã, cã nu conteazã ce eşti ci cât ai, cã alţii te judecã dupã eticheta hainei şi te catalogheazã ca atare, linguşinu-te sau ignorându-te, dupã caz. Am înţeles cã pierdem atâta vreme sã ne dichisim când ieşim pe stradã, nu pentru cã ar fi necesar, ci doar pentru a fi  vãzuţi, pentru a arãta lumii întregi cine suntem. Pentru a ne poziţiona social în ochii celorlalţi. Altfel, pur şi simplu, n-am exista pentru nimeni. Am fi încã o patã neagrã pe obrazul oraşului. Un spectru cenuşiu ce sperie şi intimideazã. Şi care meritã uitat.

  1. December 15, 2012 at 9:23 pm

    te-am vazut intr-o seara din intamplare la televizor si mi-au placut foarte tare momentele in care te-am urmarit. in plus, esti o femeie atat de frumoasa…
    acum am dat din intamplare peste acesta articol. emotionant.
    intr-adevar, ultimul paragraf este cel care invita la discutii si care necesita si alte completari, precum faptul ca dichisul, a fi parte din societate si a-ti crea o imagine e totusi o regula la care toti trebuie sa ne supunem. faptul ca acestea nu mai au nicio valoare atunci cand prioritatile se schimba, de exemplu a avea un acoperis deasupra capului si mancare, e altceva. atunci intervenim noi pentru cei care au nevoie. cel putin teoretic. asa cum intervine ambulanta cand suntem in stare critica. dar, vezi tu… inca mai avem nevoie sa ne organizam pentru ca toti acesti oameni sa nu aiba un astfel de trai. problema e ca nu o facem.

    am sa te urmaresc si de acum incolo. ma bucur ca ti-am gasit blogul. a fost din intamplare, dar mi-a atras atentia numele si stiam ca imi suna cunoscut.

    pe curand!

    • December 15, 2012 at 9:44 pm

      Iti multumesc pentru cuvintele frumoase si pentru ca ai deschis dialogul… intr-adevar, discutia nu se poate rezuma intr-un paragraf. Insa ceea ce am vrut, a fost sa pun laolalta in cateva cuvinte cele doua lumi separate de-o prapastie fara fund. Problema este, asa cum foarte bine punctezi tu, ca sunt foarte putini cei care sar “dincolo” sa intinda o mana de ajutor celor care au cu adevarat nevoie, pentru a le usura cat de cat traiul… Exemplu concret: penultimul post pe care l-am scris era in sprijinul unor copii aflati intr-un Asezamant social dintr-o comuna din Giurgiu. Cu alte cuvinte incercam sa adun oameni dornici sa se implice. Stii cati au ridicat un deget (macar sa dea un like…)? Niciunul. Exact ceea ce subliniai tu… Si totusi, lucrurile au mers pana la capat, astazi am fost la ei sa le ducem tot ce am strans intr-o luna de zile impreuna cu alti oameni inimosi. O experienta emotionanta… Sper sa pun pozele pe blog cat mai curand.

      Ideea este ca eu cred (si sper din tot sufletul sa fie asa) ca mai exista oameni cu suflet pe lumea asta, care cred in valori si le apara, care se revolta impotriva nedreptatilor, care iau atitudine atunci cand este nevoie. Ne-am obisnuit sa ne balacim in propria placiditate si sa ne multumim cu ce ne da targul… Din pacate.

      Sau poate sunt eu prea idealista.

  1. No trackbacks yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: