Archive

Archive for September, 2012

Când ai zâmbit ultima datã?

September 29, 2012 1 comment

       

         Da, chiar… îţi aduci aminte când ai zâmbit ultima oarã? Nu, nu vorbesc de schiţa aia de zâmbet pe care eşti nevoit s-o afişezi în fiecare zi la birou, mai ales când întârzii. Sau când te cheamã şeful pe care, normal, îl deteşti, şi te întreabã de raportul ãla pe care trebuia sã-l predai acum douã zile. Nu, nu vorbesc de mutra binevoitoare pe care eşti nevoit s-o faci când soacrã-ta tãbarã peste tine, bineînţeles, neanunţatã, iar tu ai deschis uşa uitând cã eşti… în chiloţi. Nici când învãţãtoarea te ceartã cã juniorul din dotare iarãşi nu şi-a fãcut temele. A patra oarã sãptãmâna asta… Nici de zâmbetul triumfãtor ironic pe care îl arborezi când reuşeşti sã ocupi singurul scaun liber la metrou şi trebuie sã parezi într-un fel ochii duşmãnoşi care (temporar) te-ar ucide.

        Şi gama zâmbetelor false este nesfârşitã. Le utilizãm în fiecare zi ca sã ne ascundem temerile şi angoasa, frustrãrile şi ceea ce gândim cu adevãrat. Sã ne ascundem de noi înşine. Le folosim ca pe un subterfugiu ieftin atunci când vrem sã scãpãm uşor. Când greşim sau…când minţim. Când facem lucrurile pe jumãtate. Când vrem sã creãm false aparenţe. Când ne prefacem cã X lucru ne place. Sau conteazã. Şi-l mai şi cumpãrãm la insistenţele consortului/ consoartei. Când ne strãduim sã îi demonstrãm celuilalt cã îi dãm dreptate. Dar în realitate, ştim noi mai bine. Şi un zâmbet discret înfloreşte în colţul gurii. Chiar dacã este unul mimat.

        Vorbesc de zâmbetul alã trãit cu toatã fiinţa, când simţi cã zambeşti prin fiecare por al fiinţei tale. Cred cã motivul conteazã mult prea puţin. E vorba de o stare lãuntricã pe care o emani, nu o trãieşti. Şi-atunci, nu trebuie sã fii cercetãtor la NASA ca sã observi cã şi lumea la rândul ei… îţi zâmbeşte. Poate nu la fel de profund… însã zâmbetul ãla spontan, tâşnit parcã din adâncuri face viaţa mai frumoasã. Şi o poate schimba.

          Aşa cã vã provoc sã dãruiţi zâmbete. Şi sã ajutaţi oameni. Nu vã costã nimic. Poate doar aşa cãpãtaţi exerciţiu. E chiar simplu: încãrcaţi o pozã cu voi zâmbind (din suflet, dacã se poate!) pe aplicaţia creatã de Colgate, iar ei vor dona un produs de îngrijire oralã cãtre Crucea Roşie din România. Şi poate aşa, vom reuşi cu toţii sã învãţãm sã zâmbim.

         So… tu când ai zâmbit ultima datã? 🙂

All content of this blog is protected by the law of copyright / www.raulonet.com

foto

Şi soarele, şi norii, şi cerul….

September 27, 2012 Leave a comment

      

        Nu este uşor sa fii clanţã. Adicã nu orice fel de clanţã. Pentru cã, în acest caz putem vorbi despre fraţii şi surorile mele care îşi au locuinţa în diverse uşi: apartamente de lux, vile somptuoase, birouri. Ele sunt şterse zilnic de praf, lustruite, îngrijite, unse… Nu ca noi, celelalte clanţe mai puţin norocoase, atinse de toţi şi toate, cu palme lipicioase, ude de transpiraţie sau boalã.

       Bãnuiesc cã nu v-aţi pus niciodatã în pielea mea. De fapt, ştiu cã mã ignorã toatã lumea. Sunt bunã doar în clipa aia când trebuie deschisã uşa, apoi nici la curãţenie nu îşi mai aduce nimeni aminte de mine. În fine, n-aş vrea sã vã supãr. Ci sã vã spun cã şi noi clanţele, deşi nu credeţi, avem suflet.

       De când am ieşit din fabricã, adicã de la mama, am fost clanţa uşii unui apartament al unui senator gras şi chel care, dupã douã luni, m-a aruncat cu uşã cu tot. El deschidea arareori uşa, erau alţii care o deschideau pentru el. Însã soţia lui avea o mânã de neuitat. Micã, delicatã, finã, cu douã inele de aur odihnindu-se pe degete. Doar cã n-am apucat sã mã bucur de atingerea ei prea mult. Apoi am ajuns la un negustor de vechituri morocãnos şi zgârcit care m-a vândut mai departe… nici nu vã povestesc cum am ajuns la noul proprietar, un lãcãtuş, zgâriatã toatã şi înghesuitã într-o cutie, alãturi de o mulţime de lucruri la fel de nefericite ca mine. Lãcãtuşul era un om bun numai cã tot timpul avea mainile unsuroase. Noroc cu nevastã-sa cã mã mai lustruia din când în când… cred cã o deranja şi pe ea sã-i rãmânã unsoarea pe mânã…

       Într-o zi a trebuit sã plec şi de la el… trebuia sã monteze o clanţã la uşa unui azil de bãtrâni şi taman cã atunci când a primit comanda, nu mai avea alte clanţe pe stoc. Şi cum lucrarea trebuia executatã urgent, m-a desfãcut pe mine de la uşa lui şi m-a montat acolo, deşi sunt încã tânãrã, frumoasã şi strãlucitoare. Mai am eu câteva zgârieturi de la transportul neglijent, însã cine stã sã le numere?

        Aşa cã n-am avut încotro, a trebuit sã mã adaptez… mai greu la început, pentru cã îmi era dor de încãperea luxoasã a senatorului, de mâinile fine ale nevesti-sii şi chiar de atenţia cu care mã lustruia doamna lãcãtuş… deh, e bine sã aibã cineva grijã de tine, chiar dacã în timp te mulţumeşti cu tot mai puţin. Însã m-am adaptat repede la noile condiţii de trai. De fapt, n-am avut încotro.

        Camera în care am ajuns este destul de mare, mobilatã auster, doar douã paturi şi o noptierã, un scaun într-un colţ şi un cuier într-altul. Pereţii sunt albi, albi, albul acela lãptos, impersonal, de spital. În ea stau doi bãtrâni. Amândoi tãcuţi şi amândoi singuri. M-am obişnuit cu mişcãrile frânte de paralizie, cu atingerea umedã şi caldã a mâinilor lor. Am învãţat sã îi deosebesc şi cu ochii închişi. Cel din patul de la fereastrã are mâna mai grea şi deschide uşa cu o smuciturã bruscã, iar celãlalt, de lângã mine, mã atinge numai cu degetele apãsând uşor, chiar dacã amândurora le e greu sã urneascã uşa din greoiul scaun cu rotile. Amandoi însã au apãsarea tristã. Atât de tristã încât şi mie îmi vine sã plâng.

        Ambii sunt bolnavi şi pãrãsiţi de familie. Nu se au decât unul pe celãlalt. În atâţia ani petrecuţi împreunã au învãţat cã noţiunea de familie se poate reduce la unul singur. Şi uneori, la tine însuţi, în funcţie de cât de norocos eşti. Au învãţat în aceşti ani, cã singurãtatea este şi ea o boalã, la fel de dureroasã ca oricare alta. Doar cã pentru ea, nu s-au inventat, încã, medicamente. Şi au mai învãţat cã timpul e relativ. Cã ziua poate trece repede atunci când retrãiesc mental iubirile de tinereţe, evocã un chip sau o atingere, o zbatere de gene sau mirosul de acasã. Dar la fel au simţit pe pielea lor curgerea dureroasã a timpului, când trupul a devenit doar o cârpã în ghearele bolii. Şi paralizia asta care de-abia le permite sã vorbeascã… d-apãi sã se mişte, sã se plimbe în aer liber, sã respire aer proaspãt, sã respire…

         Nu se au decât unul pe celãlalt. Însã cel din patul de la geam are mai mult: are posibilitatea de a privi afarã, de a vedea soarele strãlucind a primãvarã, pãsãrile zburând ca o sãgeatã, norii adunându-se a furtunã. În fiecare zi, prietenul sãu îl întreabã cum e vremea: e soare? Plouã? Ninge? Cum e cerul? Înnorat? Senin? Vede vreo pasãre? Vreun colţ de cer? Şi e nemulţumit când celãlalt oboseşte sã dea amãnunte… pur şi simplu, oboseşte… închide ochii şi se preface cã doarme. Prietenul lui se supãrã, ofteazã şi înghite în sec. Ce n-ar da sã fie el cel care sã poatã vedea toate astea… şi cerul şi soarele şi ploaia… doar cã nu se poate. Cât timp trãieşte companionul sãu trebuie sã se mulţumeascã cu stropul de luminã care intrã pe gaura cheii.  Şi cu becul din tavan. Uneori aude paşi şi i se pare cã vede un colţ verde de fustã prin gãurica minusculã şi luminoasã. L-a vãzut în realitate sau e doar o proiecţie din trecut apãrutã acum, în pragul visului? Oricum nu mai conteazã… şi alunecã în somn.

         Zilele noastre sunt toate la fel: dupã trezire, urmeazã consultul de dimineaţã, apoi gustarea, apoi medicamentele. Asistenta are mâna micã şi durdulie şi niciodatã nu reuşeşte sã închidã uşa cu cotul atunci când ia tava de pe cãrucior şi vine sã o lase pe noptierã. Şi cât timp îi dã fiecãruia sã mãnânce. Înghiţiturã cu înghiţiturã. Pânã la ultima fãrâmã de pâine şi ultima picãturã de lapte. Prin fâşia lungã de luminã se întrezãresc dalele podelei. Alb, negru. Alb, negru. Ca o tablã de şah. Eu stau şi numãr lingurile de mâncare pe care le soarbe fiecare. Cel de la fereastrã mãnâncã mai încet. Nu ştiu dacã savureazã mâncarea sau pur şi simplu, nu poate sã înghitã. Celãlalt, mestecã mai repede şi e nerãbdãtor. Doar ochii, ochii i se rotesc în cap cãutând parcã un sprijin. Ceva de care sã se agaţe.

         Ziceam cã zilele noastre sunt toate la fel. Da, mai ales pentru ei. Însã pentru mine, nu existã zi sau noapte. Eu veghez fãrã odihnã. Îmi place sã îl aud pe cel de la geam povestind în fiecare zi ce vede afarã. Când acesta îşi pleacã pleoapele a somn, simt cum prietenul lui se întoarce cu faţa spre mine şi şopteşte încet. Nu ştie, nici mãcar nu îşi imagineazã cã eu îl aud. Vorbeşte singur, plânge, este ros de dorinţa de a vedea cu ochii lui natura, viaţa de dincolo de geam. De fapt, atât i-a mai rãmas. Ideea cã mai existã viaţã dincolo de sticla rece.

         Ieri însã a fost o zi deosebitã de toate celelalte. Cel din patul de la geam a murit. A murit în somn fãrã ca cineva sã-şi dea seama. Nici mãcar eu. L-am auzit oftând la un moment dat, dar am crezut cã viseazã ceva din trecut. El însã, trecea în altã lume. Dimineaţa, asistenţii l-au scos în linişte din camerã şi l-au depus la morga spitalului, aşa cum fac de obicei. Prietenul lui a rãmas o clipã nemişcat, cu ochii pierduţi şi faţa lividã. Împietrit de groazã şi de teamã. Brusc, o luminã i-a strãfulgerat ochii şi parcã şi un zâmbet da sã-i înfloreascã-n colţul gurii. A chemat asistenţii şi i-a rugat sã îl mute în patul de la geam.

        Visul lui lãuntric i se împlinise: prietenul lui murise, îi pãrea rãu, bineînţeles, împãrţiserã o mulţime de ani împreunã, dar… patul… patul de la geam era gol. Era al lui! Se va muta acolo şi va vedea cu ochii lui –  chiar dacã uneori i se înceţoşazã privirea –  soarele, şi norii şi cerul…

         Asistenţii au plecat promiţându-i cã îl vor muta în cursul zilei, dupã prânz. Bãtrânul a fost cuprins de agitaţie; se tot rãsucea în pat, contorsionându-şi trupul chinuit de paralizie. Încerca  sã gesticuleze în mişcãri frânte, bolborosea cuvinte neînţelese. La început, m-am speriat. Credeam cã i se fãcuse rãu şi nu ştiam cum sã cer ajutor. Sã ţip? Pe mine nu m-ar fi auzit nimeni! Sã mã smulg din cuie? Înafarã de o nouã zgârieturã, nu aş fi obţinut nimic… e cumplit sã fii martorul unei asemenea scene, sã vrei sã faci ceva, orice, şi sã nu poţi. Tot încercând eu sã gãsesc soluţii cum sã mã fac auzitã, prietenul meu muritor s-a calmat. Cu singura mânã validã şi-a încheiat pijamaua pânã la gât. Apoi, cu aceeaşi mânã, tremurãtoare şi nesigurã, a deschis încet noptiera, scoţând de-acolo un pieptene negru. Cu o meticulozitate desãvârşitã, încetinitã de slãbiciunea propriei mâini, şi-a aranjat pãrul rar. Apoi şi-a netezit barba ţepoasã şi a încercat sã se îndrepte în pat. Dacã nu aş fi ştiut, poate cã aş fi crezut cã se pregãteşte pentru un eveniment important. O vizitã de-a copiilor sau poate… plecarea acasã. Însã pentru el, mutarea în patul de la geam, era într-adevãr un eveniment important.

         Dupã prânz, am simţit cãldura unei mâini tinere şi hotãrâte:  era asistentul şi am ştiut cã venise clipa. La vederea lui, un surâs i-a luminat faţa bãtrânului.  A aşteptat rãbdãtor ca asistenta cea durdulie sã dezinfecteze patul şi sã schimbe aşternuturile. Pãrea netulburat. S-a lãsat ridicat şi purtat pe braţe pânã în patul vecin. Şi-a ferit privirea de geam pânã ce toatã lumea a pãrãsit camera. Vroia sã simtã întreagã bucuria unui lucru atât de mãrunt, şi totuşi atât de greu de obţinut. A închis ochii şi a respirat profund. Încet şi-a întors capul cãtre geam, încet, încet, ca într-un vis.

         Asistam uimitã la scenã şi nu îmi venea nici sã respir. Nu mai trãisem un astfel de moment în toatã viaţa mea. Am dat numai peste oameni grãbiţi care uitau sã-nchidã pânã şi propria uşã. D-apãi sã mai aibã timp şi de ei înşişi… mã temeam sã nu se-audã paşi pe coridor şi astfel momentul tainic sã fie tulburat. Priveam bãtrânul din faţa mea cum stãtea întins în pat, cu capul spriinit pe pernã, cu ochii închişi şi totuşi îndreptaţi spre geam, ca într-o transã. Aşteptam cu sufletul la gurã clipa magicã. Şi-a ridicat pleoapele încet, încet ca şi cum ar fi vrut sã lase treptat imaginea norilor sã-l inunde. Sã-l spele. Sã-l vindece.  Şi când a avut imaginea completã, mâna i s-a crispat pe cearşaf, pumnul s-a închis trãgând cu putere. Tot trupul zgâlţâit de spasme pãrea o marionetã ruptã din sfori. Un singur lucru se citea pe chipul chinuit de spaime: o durere lãuntricã tâşnitã afarã, cu tot cu lacrimi şi amintiri. Treptat, plânsul i-a devenit un hohot prelung şi straniu… ca un bocet.

         La început nu am înţeles ce se întâmplase. M-am tot smucit din cuie sã vãd şi eu ce era dincolo de geam. Înafarã cã mi-am slãbit încheieturile nu am reuşit sã vãd mare lucru. Resemnatã, am aşteptat deznodãmântul. Şi când mã aşteptatm mai puţin, o razã de luminã a cãzut pieziş pe marginea patului  transformând metalul lucios într-o oglindã. Şi-n clipa aceea m-a strãfulgerat o imagine dureroasã. De fapt, imaginea dureroasã a adevãrului: în faţa geamului se ridica un zid cenuşiu şi înalt. Suficient de înalt ca nici mãcar o razã firavã de soare sã nu îi poate strãbate adâncimea…

       Peste noapte, bãtrânul a murit. Pe faţã i-a rãmas îngheţat acel rictus de disperare mutã dobândit la vederea zidului. Eu am rãmas într-o camerã goalã. Mi s-a spulberat iluzia de a-i mai vedea vreodatã pe-amândoi vorbind despre strãlucirea soarelui şi formele pe care le îmbrãcau norii. Şi mi-am amintit fãrã sã vreau de un citat pe care cineva,  nu mai ştiu unde, nici când, îl pomenise într-o discuţie. Un citat pe care oamenii îl ignorã cam des: „Lucrurile au valoarea pe care le-o dãm şi tot ce nu ne ucide ne face mai puternici”. Sau poate cã l-am inventat eu. Nu-mi mai aduc aminte.

 

 

Acrobaţii fãrã coardã elasticã

September 9, 2012 Leave a comment

      

        Mi se întâmplã uneori  (a se citi „tot timpul”) sã fiu nemulţumitã de ceea ce sunt sau de ceea ce am. De cele câteva kilograme care mã obsedeazã chiar dacã, mai nou, intru lejer în mãsura 38. Şi uneori chiar şi în 36. De aripioarele cu care îmi iau zborul, oricâte creme sau masaje anticelulitice le-aş trage. Mã examinez cu ochi de soacrã  – aia cu trei nurori! – şi verdictul nu este unul pe deplin mulţumitor…  am picioarele prea scurte, braţele prea lungi, pãrul prea albastru sau ochii prea ciudaţi, vezi tu, albul astã nu aratã prea bine… ar trebui sã merg la un control. Sunt „prea” şi „prea”. Şi uneori deloc.

        Sunt nemulţumitã  cã mama nu m-a nãscut la tropice, acolo ar fi fost cald tot timpul… dar ştii, nici „prea” cald nu-i bine… şi iarãşi apare cuvântul „prea”. Cã nu trãiesc în Anglia sau în Norvegia, acolo unde civilizaţia nu se învaţã în cãrţi, unde autobuzul vine la 12.47 trecute fix ca deh, aşa scrie în orarul respectat cu sfinţenie. Cã nu mi-am tocit coatele alãturi de vreun Saramago, ca sã mã pot mândri cã l-am cunoscut (deh, mai greu cu contemporaneitatea asta, dar sã zicem cã e o licenţã… narativã). Cã nu am fost în stare sã dezvolt o afacere de milioane de euro vânzând  iluzii la colţ de stradã, fapt care mi-ar fi scutit de muncã pe viaţã. Ce conteazã cã oamenii m-ar fi detestat vãzându-şi punga goalã şi gândindu-se cu ce uşurinţã i-am fraierit? Cu contul burduşit în bancã, conştiinţa devine un lux ne-necesar… Cã n-am castele în Spania, insulele Fiji sau oriunde în altã parte, nici un iaht pe care sã-mi plimb celulita şi nelipsitul bichon (ştiţi voi, chestia aia de şters papucii) cu nelipsita-i zgardã bãtutã-n cristale Swarovski. Cã botoxul încã nu se vinde la pungi de un litru. Cã n-am în fiecare zi manichiurista la pat sã-mi vopseascã unghiile verzi… sau roşii… sau albastre… sau… nu trebuie sã vi le mai înşir, cã oricum le vedeţi pe feisbuc. Cã n-am. Şi n-am. Şi n-am.

         Recunosc. Am multe frustrãri. Mi s-a şi reproşat la un moment dat cã nu se ştie cum mã trezesc dimineaţa…  sunt binedispusã sau îmi aduc aminte de „datorii”. Iar la categoria asta, lista este interminabilã şi frustrãrile pe mãsurã. Cã pisica vecinului miaunã prea tare şi îmi tulburã somnul de frumuseţe fix când mi-e lumea mai dragã. Cã mama mã sunã sã îmi cearã ajutorul exact când sunt în vacanţã. Cã locul de parcare devine în fiecare zi teren de luptã cu toţi cei care ar atenta sã mi-l subtilizeze de sub nasul ascuţit a rãzboi. Cã necazurile vin când nu te-aştepţi. Cã iedera vecinului se scuturã pe pervazul meu… şi numai pe-al meu. Cã nesimţitele de facturi nu se plãtesc singure… şi eventual, nu cu bani din propriul meu cont. Cã dorm prea puţin… sau prea mult. Cã (mai) trebuie sã (şi) muncesc. Mãcar uneori şi mãcar de formã. Cã n-am timp sã fac ceea ce mi-aş dori… hmmm, da, dar ce? Saaaaau…cã am prea mult timp şi nu ştiu ce sã fac cu el. Ei… da’ asta chiar cã-i o problemã! Cã e sfârşit de varã şi deja a venit toamna, cã da, Crãciunul e frumos, dar parcã goana dupã daruri mã înnebuneşte. Şi nu, nu vreau sã mã gândesc la zãpadã, troiene, buze crãpate şi nasul roşu de ger. Vara viitoare? Daaaa, dar pânã atunci mai e o veşnicieeeeeeeee…

         Şi uite-aşa se scurge fiecare zi. Un baleiaj ameţitor între frustrãri şi dorinţe, dorinţe şi frustrãri. Le ştim cu toţii. Le cunoaştem bine gustul şi mirosul, ştim cã apar când ne aşteptãm mai puţin. Când ar trebui sã ne bucurãm de locul acesta frumos în care stãm la soare, dupã ce am cheltuit o avere sã ajungem aici. De gustul unui fruct bine copt gândindu-ne cã a cãlãtorit peste mãri şi ţãri ca sã ajungã sã-şi verse nectarul între buzele noastre. De faptul cã e soare şi nu se ştie dacã mâine va mai rãsãri pentru noi. De lucruri pe care nu le vedem. Le uitãm. Le ignorãm. Sau pur şi simplu, suntem mult prea grãbiţi, prea superficiali sau prea temãtori ca sã le dãm atenţie.

         Ne-am obişnuit sã trãim la suprafaţa propriei noastre vieţi  şi sã credem cã destinul este dator sã ne dãruiascã totul: casã (a se citi, o vilã cu piscinã!), maşinã, vacanţe (cât mai exotice, evident), o familie fericitã, un soţ care nu ne înşalã şi ne declarã în fiecare zi cã ne iubeşte pânã la cer şi înapoi, un copil care nu iese din cuvântul nostru, un job de vis la care ne ducem marţea şi primãvara şi oricum e de-ajuns, norişori roz pe care sã ne plimbãm bichonul şi toooot aşa lista poate continua la nesfârşît. Da, avem impresia cã totul ni se cuvine. Cã destinul este doar duhul din lampa lui Aladdin aflat permanent la dispoziţia noastrã. Cã ne-am nãscut privilegiaţi şi lumea se învârte în jurul nostru.

         Ei bine, hai sã vã dau o veste proastã… Lumea are propriul ei centru şi propriul ei univers. Iar noi, oamenii, deşi n-o vedem, suntem doar nişte accesorii menite sã populeze decorul la un moment dat. Nişte accesorii cu pretenţii, bineînţeles. Cu cât mai mari, cu atât mai bine… cum era vorba „think big”. Nişte marionete care se încãpãţâneazã sã creadã cã sforile de care atârnã, nu existã. Cã spaţiul şi timpul sunt în favoarea lor, uitând însã erodarea perpetuã. Şi sfârşitul iminent.

         Conteazã oare cã gândindu-te mereu la ce n-ai, uiţi sã mai vezi ce ţii în mânã? Conteazã cã uneori ratezi prezentul gândindu-te, pãgubos, la Timing is perfectun viitor care nu va deveni niciodatã realitate? Cã cioara de pe gard, rãmâne totuşi o cioarã oricât te-ai strãdui tu s-o vopseşti papagal? Cât despre vrabia din mânã, conteazã cã între timp i-ai dat drumul? Cã timpul nu stã sã te-aştepte atunci când crezi cã ai toatã viaţa sã te gândeşti la un  pas?

         Uneori conteazã alteori, ba. Şi evident, realizãm mult prea târziu. Când nu mai e timp, nu mai sunt bani, nu mai existã oamenii cãrora sã le spui cã îţi pasã.  Cã ocaziile au trecut şi cu ele propria viaţã, ratatã privind în curtea vecinului. Ce înţelegem post factum este cã, de cele mai multe ori, acrobaţiile la înãlţime, fãrã antrenament prealabil, pot fi mişcãri sinucigaşe.

%d bloggers like this: