Din tata a rãmas doar 
foarfecele
un foarfece vechi, ruginit,
cu care el croia stofa,
tãia pieile şi tabla pentru acoperiş
îl folosea şi la tunsul oilor
(uneori tundea chiar şi norii
lãsând cerul golaş
sã se prãvale-ntr-o groapã)
eu însã mi-l închipuiam
tunzând urechile –
urechi mari ce izvorãsc din capete omeneşti
bovine sau porcine –
în urma lui rãmâneau mormane de „frunzã şi iarbã”
pe care mama le punea la uscat,
pe acoperişul şurei
dar şi pe sfoara întinsã în cerdac,
frunza se zvânta,
iarba prindea o culoare ruginie –
(visul lui rãmas neîmplinit
era sã croiascã
din urechi de cal
uniforme pentru unitatea de infanterie)
…Frunza se zvânta,
iarba prindea culoare ruginie,
un foşnet ciudat se rãspândea
prin unghere
şi toatã casa se umplea
de sunete şi glasuri
pe care le auzeau doar
cãrãmizile din pereţi
doar golurile dintre ele –
glasuri şi miresme venite
din alte vremuri
ce pâlpâiau în semiîntuneric
stingându-se odatã
cu mucurile de ţigarã,
odatã cu lumânãrile şi candela
aprinsã lângã icoanã…
apoi se instala liniştea
o linişte deplinã
o linişte de mormânt
în care nu se auzea niciun sunet
prezent, trecut sau viitor
…Da, din tata a rãmas doar foarfecele
un foarfece imens
ce cântãreşte
exact şase sute şaizeci şi şase de grame
şi pe care noi l-am închis
cu grijã în dulap,
lângã rochia de nuntã a mamei
tãiatã în fâşii… şi uniforma sa militarã…
Irninis Miricioiu 