Home > My beliefs > Jocurile foamei şi suferinţa privitã prin lentilã

Jocurile foamei şi suferinţa privitã prin lentilã


        De ceva vreme încoace mã obsedeazã o fotografie… O fotografie despre care auzisem multe, însã ştiam prea puţine. Şi pe care n-o vãzusem. Am gãsit-o recent, întâmplãtor, şi de-atunci mi-a rãmas adânc  întipãritã în minte. O fotografie care descrie moartea, o sublimeazã, o ascunde printre culori şi totuşi, tu, cel care o priveşti, parcã o simţi târându-se pe propria-ţi piele. Îţi pãtrunde în oase şi rãmâne acolo, ca un cancer, te roade pe dinãuntru, te face sã îţi pui întrebãri despre lumea în care trãim.

         Este vorba de fotografia lui Kevin Carter, pentru care autorului i s-a decernat un Premiu Pulitzer, în 1994. S-a fãcut vâlvã la momentul respectiv despre condiţiile în care a fost realizatã fotografia în care un copil sudanez, suferind de malnutriţie şi deshidratare, încearcã cu ultimele puteri sã ajungã la un centru american de distribuire a alimentelor, unde ar fi putut sã primeascã ajutor. La câţiva paşi, cu ochi hulpavi şi lacomi, un vultur aşteaptã sfârşitul fetiţei. Un copil, hãituit de foame, devenit el însuşi hranã pentru vulturi. Un copil, care în loc sã zâmbeascã fericit din braţele mamei, îşi strânge pumnii mici într-o ultimã încercare de a se rãzboi cu soarta. Şi de a o învinge. O fotografie care surprinde exact aceastã luptã surdã cu soarta, o soartã nemiloasã şi nedreaptã, în care oameni şi vieţuitoare se confruntã pentru acelaşi scop comun: supravieţuirea. Lanţul trofic este inversat aici. Oamenii nu se mai hrãnesc cu pãsãri pentru a putea trãi, pãsãrile se hrãnesc cu oameni, aştepându-le propriul sfârşit şi neîndrãznind sã atace primele.

        Privind aceastã fotografie ai sentimentul cã toate valorile îţi sunt bulversate. Este normal ca un copil de caţiva anişori sã ajungã în situaţia asta? Este normal ca astãzi, în secolul XXI cu care ne mândrim, în care tehnologia ajunge sã depãşeascã puterea gândului, undeva, într-un colţ uitat de lume, oamenii sã moarã încã de foame? Cu siguranţã, vorbind strict teoretic, prima reacţie este sã spunem: „Nu!” Şi totuşi, apetenţa noastrã pentru senzaţional, pentru „sânge şi sex” – cum spunea sociologul Pierre Bourdieu – este mai mare decât dorinţa de a-i ajuta pe semenii noştri. Privim pe gaura cheii cum mor oameni şi nu ridicãm un deget sã-i ajutãm. Citim cu interes „Jocurile foamei”, transformãm scrierea într-un bestseller, dormind liniştiţi cã grozãviile descrise în carte sunt doar… o purã ficţiune. Uitând însã cã realitatea, din pãcate, depãşeşte ficţiunea.

         Ceea ce este cel mai tragic este finalul deschis al poveştii… Kevin Carter a aşteptat 20 de minute sã prindã „cadrul perfect”, dupã care a alungat vulturul lãsând fetiţa acolo. Nu se ştie dacã acel copil a supravieţuit sau nu, dacã vulturul nu a avut parte de o masã copioasã câteva ore mai târziu, dupã ce copilului i-a îngheţat pe buze şi ultima suflare. Exact aceeaşi atitudine lipsitã de interes pentru o viaţã pe care, poate, ar fi putut s-o salveze. St. Petersburg Times din Florida a scris imediat dupã publicarea fotografiei: „Omul care și-a potrivit lentila pentru a lua în cadru doar suferința ei, ar putea fi, la fel de bine, un animal de pradă, un alt vultur din decor.

         Bântuit de remuşcãri şi de imaginile atrocitãţilor pe care le-a surprins pe film de-a lungul anilor, Kevin Carter s-a sinucis trei luni mai târziu dupã ce a premit prestigiosul Premiu. „Sunt bântuit de amintirile vii ale crimelor și cadavrelor, și furiei și durerii…copiilor înfometați sau răniți, ale trăgătorilor nebuni, adesea polițiști, ale călăilor…” a scris el în biletul de adio, unde mărturisește și remușcarea că nu a ajutat copilul a cărui suferință i-a adus gloria, dar și moartea. „Îmi pare rău, îmi pare tare rău…Durerea depășește bucuria de a trăi, până într-acolo, încât bucuria nu mai există…”

         Moartea lui Carter continuã povestea, reprezintã contrapunctul, însã în noianul de indiferenţã generalã, cu siguranţã nu dovedeşte nimic. N-am învãţat nimic din experienţa lui şi încã mai tragem cu ochiul, curioşi, pe gaura cheii sau pur şi simplu, instalaţi confortabil în fotoliul preferat cu telecomanda în mânã, la suferinţele altora, fericindu-ne în barbã, cã nu suntem noi în locul lor. Un alt fel de „Jocurile foamei”, petrecute zilnic în faţa noastrã. Ceea ce este cel mai trist, este cã, urmãrind Ştirile de la ora 5, aceea ni se pare cã este normalitatea. Pentru cã da, din pãcate, în fiecare dintre noi, supravieţuieşte un vultur.

Un alt articol care oferã mai multe detalii despre personalitatea lui Kevin Carter, gãsiţi aici.

„Jocurile Foamei” , interpretare şi semnificaţii de Valentin Nicolau, aici.

  1. August 30, 2013 at 2:52 pm

    doamne da eu nu inteleg un lucru ”de ce mai fac astea copii daca ii lasa sa moara de foame”??

  1. No trackbacks yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: