Home > Jurnal de lectura > Imagini ale bucuriei în Est şi în Vest – de Andrei Pleşu

Imagini ale bucuriei în Est şi în Vest – de Andrei Pleşu


        Am promis, acum câteva zile cã voi posta şi conferinţa lui Andrei Pleşu, inclusã în volumul apãrut la Humanitas, Imagini ale bucuriei în Est şi în Imagini ale bucuriei în Est şi în Vest, care a generat articolul meu… Cred cã acum veţi înţelege mai bine, dupã ce o veţi citi, la ce anume m-am referit când am spus cã noi, generaţiile de-acum, suntem la fel de neştiutori şi în aceeaşi mãsurã, de neînţelegãtori ca occidentalii care nu au trãit niciodatã vremurile despre care povesteşte Andrei Pleşu. Poate cã aşa vom înţelege mai bine cã lucrurile de care ne bucurãm acum, de la McDonald’s pana la cele 100 de canale tv la care avem acces, nu au existat întotdeauna, nu au cãzut din cer şi nici nu reprezintã meritul nostru.

 

 

         Vã mai amintiţi poate, imagini ale revoluţiei române din decembrie 1989, aşa cum au apãrut ele pe ecranele de televiziune din toatã lumea. Fusese, s-a spus, prima revoluţie „în direct”: un dictator fugea cu elicopterul de pe clãdirea guvernului, strãzile erau pline de tancuri, de soldaţi descumpãniţi şi de civili exaltaţi. Se trãgea din toate pãrţile. Euforia nu se putea încã deosebi de teroare, speranţa se asocia cu doliul. Ulterior, analişti de toate felurile, din România şi din afara ei, au cãutat şi au gãsit argumente pentru a relativiza dimensiunea revoluţionarã a acelor zile. S-au numãrat morţii şi s-a stabilit cã n-a fost destui, s-au identificat complicate scenarii conspiraţioniste, s-a vorbit de o loviturã de stat comunistã, de o subtilã manevrã sovieticã, sau americanã, sau sovieto-americanã, sau, cum altfel, iudeo-masonicã. România pãrea sã fi reuşit o înşelãtorie de proporţii: organizase ceva care semãna a revoluţie, dar care, în realitate, lãsa neatinse structurile dictaturii. Era, aşadar, marele eşec, excepţia, oaia neagrã a estului european. Între timp, suspiciunile s-au mai potolit, oaia a devenit comestibilã, a fost invitatã sã adere la NATO şi i s-a promis marea pãşune europeanã. „Evenimentele”din decembrie ’89 au fost reinvestite cu titlul de „revoluţie”.

         Dar eu nu despre aceste grandioase evoluţii istorice vreau sã vã vorbesc. Amintirile mele despre revoluţia de la Bucureşti sunt mai modeste: ţin de faptul divers, de spaime concrete, de detalii mai mult sau mai puţin semnificative. De pildã, primul strigãt de victorie pe care l-am auzit, prima bucurie articulatã, atestând schimbarea radicalã a vremurilor, a venit din partea unei vecine cumsecade, fãrã nici un fel de apetenţe revoluţionare. Ea a intrat impetuos în curte, trecând, eroic, printre gloanţe şi a proclamat în beneficiul întregului cartier: „La maagazinul din colţ se gãsesc mãsline! Şi nu e coadã!”Am simţit imediat aroma viitorului. Am simţit cã suntem în pragul unei schimbãri decisive: de-acum înainte vom avea mãsline. Şi le vom putea cumpãra în orice cantitate, fãrã mãcar sã stãm la coadã. Din punctul meu de vedere, era o realizare suficientã pentru a justifica o revoluţie…

         Bucuria norocoasei mele vecine era, în acelaşi timp un ecou al trecutului şi o profeţie. Era un tip de bucurie pe care numai austeritatea economicã a unei dictaturi o putea explica şi care, în scurt timp, urma sã disparã. Atingem astfel, o primã treaptã a distincţiei între Estul comunist şi Vestul liber în materie de bucurie: esticul resimţea achiziţia mãslinelor ca pe o bucurie, în vreme ce vesticul care cumpãrã mãsline nu simte nimic. Cu alte cuvinte, ceea ce pentru unul e o circumstanţã banalã, subînţeleasã, pentru celãlalt era un eveniment, o şansã electrizantã, o sãrbãtoare. Pentru estic, „subînţelesul” vesticului era – şi este încã – o utopie. Observaţia meritã oarecare atenţie, pentru cã, dupã pãrerea mea, unul din motivele pentru care Estul şi Vestul nu se înţeleg uneori este faptul cã ele nu se „sub-înţeleg”, cã au experienţe diferite despre ceea ce este, în viaţa zilnicã, „de la sine înţeles”. „Normalitatea” Vestului constã într-o lungã listã „de la sine înţelesuri”: e de la sine înţeles sã gãseşti de mâncare, sã ai cãldurã în casã când afarã e frig, sã ai, fãrã întrerupere, curent electric, sã vinã autobuzul la timp, sã ai paşaport, sã te întâlneşti cu cine vrei, sã crezi ce vrei, sã scrii şi sã publici ce vrei. E de la sine înţeles sã înjuri guvernul, sã fluieri forţele de ordine, sã vezi filme din toatã lumea, sã citeşti orice autor, sã porţi sau nu barbã şi plete, sã faci câţi copii vrei, sã ai, în genere, drepturi individuale pe care instituţiile trebuie sã le respecte. Nimic din toate acestea nu era, pentru cetãţeanul unei ţãri comuniste, de la sine înţeles. De aceea, când din întâmplare, sau prin excepţie, sau prin arbitrara magnanimitate a puterii, unul sau altul din punctele listei de mai sus era contrazis de realitate, când aveai cãldurã, sau luminã, sau paşaport, sau mãsline, când îţi apãrea o carte, sau nu aşteptai autobuzul decât o jumãtate de orã, aveai toate motivele sã te bucuri. Improbabilul devenea posibil. Minimalul cãpãta proporţii solemne.

Bucurii minimale

         A savura din plin bucuriile minimale – iatã una din experienţele ireductibile ale bucuriei în rãsãritul european înainte de 1989. Bucuriile minimale nu trebuie confundate cu „bucuriile simple”. Una e sã te bucuri de o bucatã de pâine caldã şi de un pahar cu vin întorcând spatele restaurantului sofisticat de peste drum şi alta e sã te bucuri pur şi simplu cã ai pâine şi vin. Aş spune cã Vestului îi erau accesibile, în mai mare mãsurã decât nouã, bucuriile simple. Noi eram în situaţia de a ne mulţumi cu bucuriile minimale. Regimul totalitar nu ne-a putut lua marile bucurii, bucuriile de care orice om are parte, indiferent de condiţiile în care trãieşte: bucuria dragostei, a prieteniei, a creativitãţii. Dar obligându-ne sã ne concentrãm asupra bucuriilor minimale, ne-a vãduvit de bucuriile simple. Nu luxul ne era interzis în primul rând, ci firescul, traiul tihnit, nobleţea calmã a omenescului. Trebuie sã adaug cã unul din efectele paradoxale ale penuriei era monumentalizarea bucuriilor minimale. Bucuria achiziţiei clandestine, a mobilizãrii supra-omeneşti pentru obţinerea unei mese bune ajunsese un adevãrat sport naţional. Una din formele rezistenţei la dictaturã era „rezistenţa prin mâncare”. Am sabotat furor-ul comunist al austeritãţii printr-un efort uriaş, organizat şi solidar, al cãrui rezultat a fost constituirea unei ample şi eficiente burse negre a hranei. A procura, laborios, cele necesare, a pândi momentul (şi locul) distribuţiei fulgurante a mãrfii (a mãslinelor, de pildã), a conserva ritualul domestic al mesei şi al sãrbãtorilor, a oferi oaspetelui strãin un prânz suficient de bun ca el sã nu mai înţeleagã nimic din discursul despre sãrãcie al gazdei – toate acestea (plus cozile interminabile şi mustind de subversiune) au fost forme de rezistenţã mult mai rãspândite decât se crede. În România, unde a avea o maşinã de scris devenise o potenţialã infracţiune, n-a existat decât un singur samizdat: samizdatul alimentaţiei clandestine.

        Diferenţa dintre cele douã jumãtãţi ale Europei avea, pentru fericitul care se întâmpla sã cãlãtoreascã spre Vest, inevitabile conotaţii comice. La primele mele contacte cu piaţa „capitalistã”, am stârnit perplexitatea multor negustori punând întrebãri de neînţeles pentru modul lor de viaţã. Intram, de pildã, într-o brutãrie şi întrebam: „Aveţi pâine?” În prima clipã, cel întrebat amuţea. Glumeam? Eram idiot? Îl luam peste picior? „Bineînţeles cã avem pâine! Ce altceva credeţi cã vindem?” Omul n-avea de unde sã ştie cã, în limitele experienţei mele, existenţa pâinii într-o brutãrie nu era deloc de la sine înţeleasã. Când l-am întrebat ce anume din cotidianul occidental îl impresiona mai mult, un amic care reuşise sã fugã din ţarã şi se stabilise la Paris mi-a rãspuns fãrã sã clipeascã: „Lucrul cel mai nãucitor e cã dacã intri într-o berãrie şi ceri o bere ţi se aduce o bere!” Lipsa ajunsese, într-un fel, pentru noi, la fel de obişnuitã ca aerul pe care îl respiram. Şi odatã cu ea, capacitatea de a ne bucura de aproape nimic. De fapt, sfârşisem prin a nu mai percepe catastrofalul lipsei. Îmi amintesc cã, în februarie 1992, invitat pentru câteva luni la Wissenschaftskolleg zu Berlin, am constatat, pe când îmi desfãceam bagajele într-un foarte agreabil apartament din Grunewald, cã nu merge lumina. Era la amiazã şi mi-am vãzut de treabã nestingherit, uitând incidentul. Dupã douã ore, totul a reintrat, oricum, în normal. La Bucureşti, lumina se întrerupea adesea, mai ales seara, când era nemijlocit necesarã. La Berlin însã, întâmplarea a provocat o acutã crizã politicã. Pana de electricitate dezorganizase totul: televiziunile trecuserã pe lângã faliment, mamele nu mai putuserã încãlzi la timp laptele pentru copii, semipreparatele din refrigerator se topiserã, apa caldã încetase şi aşa mai departe. Cât pe-aci sã cadã guvernul. Bãtrânul meu profesor de filozofie din ţarã avusese, prin urmare, dreptate: „Ai sã vezi, spunea el: sfârşitul lumii civilizate nu va surveni în urma unei nenorociri de proporţii; totul va porni de la un fleac, de la o comoditate curentã, suspendatã brusc. Va dispãrea, pentru trei zile, apa mineralã, sau hârtia igienicã, sau benzina fãrã plumb. Şi toţi cei pentru care lucrurile astea fac parte din necesarul subînţeles vor sfârşi, dezadaptaţi, în marasm fizic şi psihic. Nu marea apocalipsã va fi încheierea, ci o micã apocalipsã, uşor ridicolã, dar fatalã…”  În ajunul unei eventuale „mari” apocalipse, Occidentul va fi acela care, cu minunata tehnologie de care dispune, cu extraordinarii lui specialişti, cu mijloacele sale financiare, va putea salva omenirea. Dar dacã ceea ce ne ameninţã este o micã apocalipsã, contaţi pe Europa Centralã şi de Est! Vã vom învãţa, rapid, tehnica de a trãi cu puţin, de a valorifica ersatz-ul, de a savura nimicul.

Bucurii negative

        Alãturi de bucuriile minimale, cetãţeanul din Est avea parte şi de o sumedenie de bucurii „negative”. Bucuriile negative derivã nu din satisfacţia de a avea o experienţã agreabilã, ci din aceea de a nu avea o experienţã rea. Bucuriile negative se exprimã perfect în sintagma „se putea şi mai rãu”. Ele survin pe fundalul unei aşteptãri sumbre şi derivã din neîmplinirea acestei aşteptãri. Evident, nici vesticului nu îi sunt strãine asemenea bucurii. Ele sunt, în fond, bucurii general umane: bucuria de a nu fi bolnav, bucuria de a nu pierde locul de muncã, bucuria de a nu locui cu soacra etc. Cum însã „normalitatea” vesticului era diferitã de a esticului, bucuriile negative ale celui din urmã aveau o culoare specificã. Vesticul se bucurã cã nu pãţeşte nimic „anormal”. Esticul se bucurã cã e scutit de „normalitatea”dictaturii: se bucurã cã din cartea predatã unei edituri nu i se tãiase prea mult, cã nu i se dãrâma biserica ori casa, cã nu fusese turnat la securitate, sau cã, deşi turnat, nu era (încã) penalizat, anchetat sau arestat, etc. Vesticul se bucurã când anomalia rãului nu se produce, esticul se bucura când se producea „anomalia” binelui. Cu alte cuvinte, bucuria negativã a esticului era mai intensã şi, ca sã zicem aşa, mai pozitivã: bucuria de a scãpa necenzurat sau nepedepsit era mai ascuţitã şi mai „actualã”decât, sã zicem, bucuria de a fi sãnãtos care, câtã vreme nu apare boala, e, îndeobşte, relativ palidã.

 

Bucurii interzise

        Sã amintim şi o a treia categorie de bucurii, resimţite diferit în cele douã lumi europene: bucuriile interzise. Rapid spus, în Vest, interdicţia, ca expresie a unei moralitãţi unanim acceptate, este legitimã, ceea ce face ca transgresiunea ei sã fie maleficã. În Est, interdicţia era nelegitimã, astfel încât transgresiunea ei era un act de curaj moral, o formã purã de jubilaţie spiritualã. A citi în ascuns un mare autor interzis, a avea o viaţã religioasã, a asculta „Europa Liberã”, a gãzdui prieteni din strãinãtate, a face bancuri pe socoteala guvernului totalitar, a nu declara la poliţie cã ai maşinã de scris – erau tot atâtea victorii, tot atâtea puncte câştigate împotriva abuzului dictatorial. Bucuriile interziste sunt bucurii periculoase. Plãcerea e dublatã de palpitaţia riscului. Chiar şi anumite bucurii care – în condiţii normale – sunt nelegitime, de pildã bucuria de a pãcãli statul, mergând pânã la a fura de la stat, dobândeau, în contextul comunist, o stranie legitimitate: erau un act de sabotaj, un fel de a lua înapoi ceea ce regimul îţi confiscase în mod samavolnic deîndatã ce venise la putere. „Statul” era, în fond, Partidul, adicã duşmanul. Mã gândesc, uneori, ca explozia iresponsabilã a corupţiei în unele ţãri din Europa rãsãriteanã de astãzi e supravieţuirea inerţialã a acestei mentalitãţi, ceea ce, fireşte, nu scuzã nimic, chiar dacã poate explica multe… Alãturi de „pozitivarea” ideologicã a furtului, pot menţiona şi pozitivarea ideologicã a viciului. Eram în Polonia, în 1981, când se instaurase „starea de urgenţã”. Dupã o anumitã orã, era interzis sã ieşi din casã şi sã te manifeşti zgomotos. Vodca avea preţuri prohibitive, asta în cazul în care se putea gãsi. Aflat în atelierul unui pictor, am auzit, deodatã, dinspre stradã, interjecţiile joviale ale unui chefliu. Gazda mea s-a grãbit sã observe, pe jumãtate în glumã, pe jumãtate în serios: a fi beat la ora asta pe strãzile Varşoviei nu mai este un viciu, ci o formã voioasã de dizidenţã.

În cãutarea unor bucurii comune

      Am putea spune cã bucuria avea, în Est, alt regim temporal decât în Vest. Vestului i se potriveşte definiţia cartezianã a bucuriei: „contemplarea unui bine prezent” (Pass.an.,II, 61, 93). Dar în Est tocmai prezentul, imediatul erau lipsite de conotaţia bucuriei. Singura specie de bucurie asociabilã frecvent prezentului era aceea, deja menţionatã, a bucuriilor negative: un rãu anticipat ca probabil întârzia sã se petreacã. Psihologic vorbind, bucuriile negative implicã şi ele o suprapunere a timpurilor. Ele se referã la o aşteptare (aşadar la o proiecţie anticipativã, la un viitor), combinatã cu o experienţã negativã trecutã.  Aştepţi ca, acum şi în viitor, reiterarea – confirmatã de trecut – a rãului sã devinã prezentã. Te bucuri, prin urmare, cã rãul de care erai sigur nu are loc, sau cã are loc un bine de care te îndoiai. Suntem, cu aceste nuanţe, mai aproape de Spinoza decât de Descartes. În Etica sa (III, prop. XVIII, schol. II), Spinoza defineşte bucuria (gaudium) drept satisfacţia nãscutã din imaginea unui lucru trecut care s-a petrecut în ciuda îndoielilor noastre (de cuius eventu dubitavimus). În Est, Spinoza continuã sã fie valabil. Ne bucurãm încã de enorma schimbare survenitã în 1989, deşi nimeni n-a crezut-o posibilã. Şi suferim încã de o proastã experienţã a temporalitãţii. Trecutul imediat e jalnic, prezentul e dificil, viitorul e incert. Veţi recunoaşte cã, în asemenea condiţii, nu e uşor sã-ţi pãstrezi buna-dispoziţie… nu mai avem bucuriile paradoxale, în acelaşi timp chinuite şi exaltante, pe care le provoca universul dictatorial, dar nu avem încã nici bucuriile voastre. Ceea ce se numeşte „perioada de tranziţie” este, între altele, o perioadã de crizã a bucuriei. Suntem expuşi fie nostalgiilor sterile, fie speranţelor neîntemeiate. Nerãbdarea sincronizãrii cu Vestul n-a adus, deocamdatã, decât apetitul pentru consumul ieftin, plãcerea minorã (sau direct trivialã), bucuriile întâmplãtoare şi derizorii.

         Nu numai cã nu putem avea încã bucuriile voastre, dar nici nu suntem pregãtiţi, întotdeauna sã le înţelegem. Îngãduiţi-mi sã dau un exemplu. Ideologia comunistã, incapabilã sã garanteze un nivel de viaţã decent (ca sã nu vorbim de bunãstare) şi preocupatã mai curând sã compromitã, prin teroare, bucuria de a trãi, ţinea foarte mult la tematica fericirii şi la ritmica marşului victorios. Cu alte cuvinte, bucuria era, în acelaşi timp, imposibilã şi obligatorie. Cu atât mai obligatorie cu cât era mai imposibilã. Autorii melancolici erau amendaţi drastic, proletarul trebuia sã creadã într-un viitor luminos, arta trebuia sã fie tonicã, mobilizatoare, euforizantã. Pânã şi tragediile trebuiau sã fie optimiste. Din când în când, de ziua naţionalã şi de 1 Mai, se organizau mari defilãri entuziaste, care sã exprime fericirea generalã: elevii zburdau dupã trasee fixe, muncitorii raportau creşteri utopice ale producţiei, armata îşi etala înzestrarea necesarã luptei pentru pace. Alãturi de sportivi, jandarmi şi tractorişti, toţi „oamenii muncii” trebuiau sã participe la aceste uriaşe manifestãri populare, purtând lozinci ale biruinţei, steaguri şi portrete ale conducãtorilor. Pentru toatã lumea, singurele bucurii reale prilejuite de asemenea demonstraţii erau efectele lor „colaterale”: se dãdea liber de la serviciu şi se gãseau, brusc, cremvurşti şi bere. În rest, isteria colectivistã, retorica propagandisticã, scenografia triumfalistã nu fãceau decât sã intensifice marasmul general. În comunism, bucuriile comunitare erau abominabile, pentru cã erau impuse şi mincinoase. Prin contrast, viaţa interioarã, valorile individuale, convivialitatea micului grup de prieteni cãpãtau o importanţã specialã. Universul privat era singurul capabil sã asigure supravieţuirea sufleteascã şi intelectualã. Bucuria se cupla, aşadar, mai curând cu concentrarea decât cu expansiunea, ceea ce nu corespunde cu metabolismul obişnuit al unei emoţii pozitive. „Bucuria – spunea Sfântul Augustin – e expansiunea sufletului (diffusio animi), în vreme ce tristeţea este contracţia lui”. Ei bine, comunismul şi dictaturile în genere reuşesc sã rãstoarne lucrurile. Ele produc bucurii ale contracţiei, ale reducţiei voluntare, ale restricţiei. Exagerând puţin, aş spune cã, în regimurile dictatoriale, bucuria are ceva din metabolismul suferinţei: e amarã, gâtuitã, astringentã. Nu întâmplãtor, jurnalul de detenţie al unui mare intelectual evreu din România, Nicolae Steinhardt, se intituleazã Jurnalul fericirii. Un fel de a spune cã dezastrul puşcãriei nu e incompatibil cu bucuria interioarã, dar şi cã bucuria prizonierului e inevitabil contaminatã de atmosfera concentraţionarã.

          Marcat de astfel de experienţe, esticul nu e pregãtit sã înţeleagã simpatia unanimã existentã, în Vest, pentru mişcãrile de stradã, pentru marile demonstraţii publice, destinate sã exprime protestul, solidaritatea sau, pur şi simplu, bucuria comunitarã. Civismul, în aceastã variantã, i se pare uşor carnavalesc. Obişnuit cu defilãrile impuse, şi educat, sub ameninţare, sã se abţinã de la protestul colectiv, est-europeanul nu pricepe cum pot organiza oamenii, de bunãvoie, „marşuri de Paşti” patronate de emblema lui Che Guevarra, în loc sã petreacã în linişte cu câţiva prieteni şi care e miza unor proteste stradale zgomotoase, când protestatarii nu riscã nimic şi totul e, de fapt, un prilej de amuzament, de „socializare” cochetã. Înţelegem, desigur, cã oamenii au nevoie sã se exprime, cã vor sã se comporte responsabil, sã-se demonstreze luciditatea civicã, angajamentul, rostul politic. Dar miza ni se pare micã şi formele de manifestare – candid juvenile. În plus ne tulburã sã constatãm cã sute de mii de oameni se mobilizeazã, pe tot globul, pentru a condamna rãzboiul din Iran, dar cã împotriva unor dictatori sângeroşi de tipul Kim Jong Il, Ceauşescu, Saddam Hussein, Gaddafi sau Fidel Castro nu s-au nãscut niciodatã mişcãri de asemenea anvergurã. Steven Spielberg declara de curând cã cele opt ceasuri petrecute cu longevivul dictator cubanez au fost cele mai frumoase opt ceasuri din viaţa sa. Iatã o bucurie care rãmâne refuzatã est-europenilor. Nu suntem încã pregãtiţi sã ne bucurãm de Fidel Castro, sã-l invocãm pios pe Mao, sã ne împrietenim, în numele dreptului internaţional, cu guvernul rus, ca şi când Cecenia n-ar exista.

         S-ar spune cã, în anumite privinţe, noi luãm în glumã ceea ce dumneavoatrã luaţi în serios, şi luãm în serios ceea ce dumneavoastrã luaţi în glumã. Pentru a ajunge la un numitor comun ar trebui ca şi dumneavoastrã şi noi sã avem mai mult umor. În ceea ce ne priveşte, avem oarecare antrenament, pentru cã, sub dictaturã, umorul era adesea o sursã de bucurie compensatoare, o soluţie de supravieţuire. Dar era un umor „de fermentaţie”, un umor fãrã mare legãturã cu veselia. Un fel de a râde „în ciuda” fundalului lipsit de orice haz al ideologiei totalitare. Peter Berger, un sociolog care trãieşte la Boston, dar s-a nãscut la Viena, vorbea, la un moment dat, despre „teribila lipsã de umor a ideologiilor revoluţionare din vremea noastrã”. Nu existã dictatori cu umor. Şi singurul fel de a nu te lãsa prostit de prostia sumbrã, crudã, a „revoluţionarilor de profesie” este tocmai umorul. Ceea ce avem însã de învãţat acum este umorul destins, solar, al oamenilor liberi, un umor a cãrui motivaţie nu e, în primul rând, defensiva neputincioasã, ci o sãnãtoasã bunã-dispoziţie.

          Unificarea europeanã va însemna, între altele şi o unificare a bucuriilor noastre, o armonizare a experienţei din Est cu experienţa bucuriei din Vest. Vom învãţa sã ne bucurãm de aceleaşi lucruri şi, mai ales, vom învãţa sã ne bucurãm unii de alţii. Trebuie sã ştiţi cã, înainte de 1989, am admirat fãrã invidie stilul de viaţã apusean. „Fericirea altora – spunea undeva Balzac – poate fi o sursã de bucurie pentru cei care nu pot fi fericiţi”. Chiar şi acum, noi ne bucurãm mai mult de dumneavoastrã decât vã bucuraţi dumneavoastrã de noi… Cred totuşi cã avem o temelie comunã pentru a reconstrui o bucurie împãrãşitã de ambele tabere. Avem de refãcut unitatea europeanã, pe care dezastrul celui de al Doilea Rãzboi Mondial a surpat-o. Avem de înãlţat o casã în care sã convieţuim dupã marele incendiu de la Yalta. Iar reconstrucţia, oricât de grea, e una din cele mai mari bucurii ale omului. Asta spune, în orice caz, o scurtã poveste hassidicã, reprodusã de Martin Buber: „Cel care se bucurã cu adevãrat e asemenea unuia cãruia i-a ars casa şi care, lovit de necaz în adâncul inimii, începe sã construiascã totuşi o casã nouã. Şi pentru fiecare cãrãmidã nou aşezatã, inima lui se umple de bucurie.”

 

Conferinţã ţinutã în deschiderea

Festivalului internaţional

de muzicã simfonicã de la Salzburg,

25 iulie 2003

  1. name_required
    May 22, 2012 at 12:06 pm

    Asteptam cu interes parerea d-lui Birtea despre acest articol!

  1. No trackbacks yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: