Bucuria şi comunismul

       Ieri am primit un nou colet cu cãrţi comandate online, printre ele şi un volum de eseuri semnat de Andrei Pleşu – „Despre bucurie în Est şi Vest”… şi deşi era târziu şi eram obositã, nu m-am putut abţine sã nu rãsfoiesc câteva pagini… una câte una, prinsã de subiect, pânã când am ajuns la finalul primului eseu.

      Am citit în nota lãmuritoare care ţine loc de prefaţã cã cele patru eseuri incluse în volum sunt de fapt conferinţe publice ţinute la solicitarea unor instituţii din strãinãtate. Cu alte cuvinte, reprezintã nişte observaţii ale lui Andrei Pleşu, unele dintre ele dezvãluind propriile experienţe din perioada comunistã, lucruri pe care le-a trãit şi care l-au marcat spiritual şi ideologic. Observaţii  care au în centru… bucuria.

      Exista bucurie în perioada comunistã, mã veţi întreba? Nu ştiu sã vã spun, aveam doar şase ani la Revoluţie şi pânã atunci singura mea interacţiune cu „sistemul” a fost cã devenisem un brav „şoim al patriei”, moment pe care, spre ruşinea mea, nu mi-l mai amintesc. Însã în aproape patru ani de când realizez „Arhiva” am cunoscut o mulţime de oameni, în general oameni de culturã, care au trãit acele vremuri, care au suferit de pe urma sistemului, care au fost daţi afarã din şcoli şi facultãţi pentru cã aveau „origini nesãnãtoase”, care au fost împiedicaţi sã aleagã ceea ce vor sã facã cu viaţa lor şi au trãit permanent cu teama unui ochi atoatevãzãtor – şi de data aceasta, nu cel al lui Dumnezeu – care le putea schimba viaţa în mai puţin de o clipire de gene.

         Folkiştii povesteau de perioada Cenaclului Flacãra, când tineri fiind şi îndrãgostiţi de chitarã colindau ţara în lung şi-n lat, ascultau pe furiş Bob Dylan, scriau poezii în autocar, se iubeau pe unde apucau, îşi lãsau pletele în vânt şi încercau sã se simtã liberi. Şi chiar reuşeau, chiar dacã asta însemna o supraveghere şi mai strictã din partea „autoritãţilor”, care îi vegheau cu condescendenţa motanului care pândeşte amuzat un biet şoarece, aşteptând momentul prielnic pentru a-l înhãţa. A fost perioada cântecului care transmite un mesaj, prea ermetic pentru cenzurã, prea subtil sau prea bine ţintit, a fost „vânare de vânt” ca emulaţie spiritualã, o cãutare perpetutã de eliberare de sub opresiunea comunistã prin manifestul tacit al cuvântului deghizat în cântec.

       Cãutând diverse fragmente de arhivã, am gãsit unele scheciuri, cu Toma Caragiu de exemplu, care erau astfel scrise, încât reuşeau sã ia peste picior sistemul, sã îl ia pãrtaş pe ascultãtor la acel „haz de necaz”care îi ajuta pe intelctuali sã supravieţuiascã. Toate lipsurile vremurilor – cele mai multe materiale – de la banalele mãsline, de care povesteşte şi Andrei Pleşu – erau trecute pe lista ironiilor cu care marii actori reuşeau sã transmitã un strop de speranţã celor apãsaţi din greu de jugul comunist. Alexandru Arşinel povestea la un moment dat, şi nu numai el, ci şi Dan Mihãescu (unul dintre marii scenarişti pe care i-a avut Televiziunea Românã în perioada comunistã) cum decurgeau lucrurile când plecau textele sã primeascã viza cenzurii: se tãiau cu roşu pasaje întregi, se dãdeau la refãcut, asta dacã nu erau respinse din start, sau pur şi simplu exista un târg între cenzor şi cei care trebuiau sã realizeze emisiunile, fiecare încercând sã lase cât mai puţin de la el. Însã pânã la urmã se ajungea la un numitor comun. Mãrturie stau „şopârliţele” lui Nenea Toma şi toate aluziile politice care au trecut la vremea respectivã de cenzurã şi au ajuns sã rãmânã imprimate în memoria benzii magnetice.

       Sunt aluzii pe care astãzi nu le mai înţelegem, cel puţin noi, generaţia „şoimilor patriei” şi cu atât mai mult, cei care au venit dupã noi, generaţiile „facebook”, tocmai pentru cã nu am trãit acele vremuri, nu am simţit niciodatã teama de a fi permanent urmãriţi, ascultaţi, puşi în faţa unor alegeri pe care le-au fãcut alţii pentru noi. Nu ni s-a confiscat totul şi nu a trebuit sã o luãm de la capãt. Nu am fost închişi şi nu am trãit teroarea Fortului 13, „renumita” închisoare Jilava unde atâţia intelectuali au fost osândiţi la negarea propriei identitãţi. Nu am trãit ce înseamnã lipsa şi lipsurile de tot felul, frigul, întunericul, foamea. Ni se pare normal – aşa cum spunea iarãşi Andrei Pleşu în sus-numitul eseu – aşa cum li se pare şi occidentalilor, sã intrãm într-o brutãrie, sã întrebãm: „Aveţi pâine?” şi vânzãtorul sã ne întindã zâmbitor franzela pe tejghea. Ne iau durerile de cap când ne aşezãm la o coadã de douã persoane, la bancã sau la covrigi, şi ni se pare cã cele zece minute de aşteptare sunt în realitate un sfert de veac.  Nu, nu am trãit acele vremuri şi nici nu aş vrea sã le trãiesc vreodatã. Însã ele au existat. Dovadã sunt toate lucrurile care stau mãrturie, de la dosarele Securitãţii pânã la cântecele scrise pe furiş, de la vocile Europei Libere pânã la „Cel mai iubit dintre pãmânteni”.

        Într-un fel, ciudat şi inexplicabil, noi, cei de azi ne asemãnãm izbitor cu auditoriul conferinţelor lui Pleşu, format din oameni din Vest care nu au trãit niciodatã experienţa comunistã. Pentru care este normal sã spui ce gândeşti, sã existe apã caldã şi mãsline, sã poţi cãlãtori liber şi sã fii artizanul propriului tãu destin. Noi cei de azi, orbi, surzi şi muţi, uitãm totuşi cã libertatea pe care o avem acum, în clipa asta, şi care credem cã ni se cuvine, este, în fapt, un sacrificiu al celor mulţi.

Post scriptum:

Voi adãuga cât de curând textul conferinţei lui Andrei Pleşu la care m-am referit.

Later edit: cãutând fotografii pentru a ilustra postul am gãsit un articol care mi-a plãcut, scris de cineva care chiar a trãit perioadele când noi nu existam nici mãcar în gândul pãrinţilor.