Home > My beliefs > Bucuria şi comunismul

Bucuria şi comunismul


       Ieri am primit un nou colet cu cãrţi comandate online, printre ele şi un volum de eseuri semnat de Andrei Pleşu – „Despre bucurie în Est şi Vest”… şi deşi era târziu şi eram obositã, nu m-am putut abţine sã nu rãsfoiesc câteva pagini… una câte una, prinsã de subiect, pânã când am ajuns la finalul primului eseu.

      Am citit în nota lãmuritoare care ţine loc de prefaţã cã cele patru eseuri incluse în volum sunt de fapt conferinţe publice ţinute la solicitarea unor instituţii din strãinãtate. Cu alte cuvinte, reprezintã nişte observaţii ale lui Andrei Pleşu, unele dintre ele dezvãluind propriile experienţe din perioada comunistã, lucruri pe care le-a trãit şi care l-au marcat spiritual şi ideologic. Observaţii  care au în centru… bucuria.

      Exista bucurie în perioada comunistã, mã veţi întreba? Nu ştiu sã vã spun, aveam doar şase ani la Revoluţie şi pânã atunci singura mea interacţiune cu „sistemul” a fost cã devenisem un brav „şoim al patriei”, moment pe care, spre ruşinea mea, nu mi-l mai amintesc. Însã în aproape patru ani de când realizez „Arhiva” am cunoscut o mulţime de oameni, în general oameni de culturã, care au trãit acele vremuri, care au suferit de pe urma sistemului, care au fost daţi afarã din şcoli şi facultãţi pentru cã aveau „origini nesãnãtoase”, care au fost împiedicaţi sã aleagã ceea ce vor sã facã cu viaţa lor şi au trãit permanent cu teama unui ochi atoatevãzãtor – şi de data aceasta, nu cel al lui Dumnezeu – care le putea schimba viaţa în mai puţin de o clipire de gene.

         Folkiştii povesteau de perioada Cenaclului Flacãra, când tineri fiind şi îndrãgostiţi de chitarã colindau ţara în lung şi-n lat, ascultau pe furiş Bob Dylan, scriau poezii în autocar, se iubeau pe unde apucau, îşi lãsau pletele în vânt şi încercau sã se simtã liberi. Şi chiar reuşeau, chiar dacã asta însemna o supraveghere şi mai strictã din partea „autoritãţilor”, care îi vegheau cu condescendenţa motanului care pândeşte amuzat un biet şoarece, aşteptând momentul prielnic pentru a-l înhãţa. A fost perioada cântecului care transmite un mesaj, prea ermetic pentru cenzurã, prea subtil sau prea bine ţintit, a fost „vânare de vânt” ca emulaţie spiritualã, o cãutare perpetutã de eliberare de sub opresiunea comunistã prin manifestul tacit al cuvântului deghizat în cântec.

       Cãutând diverse fragmente de arhivã, am gãsit unele scheciuri, cu Toma Caragiu de exemplu, care erau astfel scrise, încât reuşeau sã ia peste picior sistemul, sã îl ia pãrtaş pe ascultãtor la acel „haz de necaz”care îi ajuta pe intelctuali sã supravieţuiascã. Toate lipsurile vremurilor – cele mai multe materiale – de la banalele mãsline, de care povesteşte şi Andrei Pleşu – erau trecute pe lista ironiilor cu care marii actori reuşeau sã transmitã un strop de speranţã celor apãsaţi din greu de jugul comunist. Alexandru Arşinel povestea la un moment dat, şi nu numai el, ci şi Dan Mihãescu (unul dintre marii scenarişti pe care i-a avut Televiziunea Românã în perioada comunistã) cum decurgeau lucrurile când plecau textele sã primeascã viza cenzurii: se tãiau cu roşu pasaje întregi, se dãdeau la refãcut, asta dacã nu erau respinse din start, sau pur şi simplu exista un târg între cenzor şi cei care trebuiau sã realizeze emisiunile, fiecare încercând sã lase cât mai puţin de la el. Însã pânã la urmã se ajungea la un numitor comun. Mãrturie stau „şopârliţele” lui Nenea Toma şi toate aluziile politice care au trecut la vremea respectivã de cenzurã şi au ajuns sã rãmânã imprimate în memoria benzii magnetice.

       Sunt aluzii pe care astãzi nu le mai înţelegem, cel puţin noi, generaţia „şoimilor patriei” şi cu atât mai mult, cei care au venit dupã noi, generaţiile „facebook”, tocmai pentru cã nu am trãit acele vremuri, nu am simţit niciodatã teama de a fi permanent urmãriţi, ascultaţi, puşi în faţa unor alegeri pe care le-au fãcut alţii pentru noi. Nu ni s-a confiscat totul şi nu a trebuit sã o luãm de la capãt. Nu am fost închişi şi nu am trãit teroarea Fortului 13, „renumita” închisoare Jilava unde atâţia intelectuali au fost osândiţi la negarea propriei identitãţi. Nu am trãit ce înseamnã lipsa şi lipsurile de tot felul, frigul, întunericul, foamea. Ni se pare normal – aşa cum spunea iarãşi Andrei Pleşu în sus-numitul eseu – aşa cum li se pare şi occidentalilor, sã intrãm într-o brutãrie, sã întrebãm: „Aveţi pâine?” şi vânzãtorul sã ne întindã zâmbitor franzela pe tejghea. Ne iau durerile de cap când ne aşezãm la o coadã de douã persoane, la bancã sau la covrigi, şi ni se pare cã cele zece minute de aşteptare sunt în realitate un sfert de veac.  Nu, nu am trãit acele vremuri şi nici nu aş vrea sã le trãiesc vreodatã. Însã ele au existat. Dovadã sunt toate lucrurile care stau mãrturie, de la dosarele Securitãţii pânã la cântecele scrise pe furiş, de la vocile Europei Libere pânã la „Cel mai iubit dintre pãmânteni”.

        Într-un fel, ciudat şi inexplicabil, noi, cei de azi ne asemãnãm izbitor cu auditoriul conferinţelor lui Pleşu, format din oameni din Vest care nu au trãit niciodatã experienţa comunistã. Pentru care este normal sã spui ce gândeşti, sã existe apã caldã şi mãsline, sã poţi cãlãtori liber şi sã fii artizanul propriului tãu destin. Noi cei de azi, orbi, surzi şi muţi, uitãm totuşi cã libertatea pe care o avem acum, în clipa asta, şi care credem cã ni se cuvine, este, în fapt, un sacrificiu al celor mulţi.

Post scriptum:

Voi adãuga cât de curând textul conferinţei lui Andrei Pleşu la care m-am referit.

Later edit: cãutând fotografii pentru a ilustra postul am gãsit un articol care mi-a plãcut, scris de cineva care chiar a trãit perioadele când noi nu existam nici mãcar în gândul pãrinţilor.

  1. ARK
    May 12, 2012 at 9:19 pm

    Stiu despre ce carte vorbiti, pe care spre rusinea mea n-am citit-o dar stiu despre ce este vorba din alte surse. Avand doar 4 ani la Revolutie sunt in aceeasi situatie ca Dv in materie de “contact cu sistemul” de atunci. Ce-au trait parintii in comunism este pentru mine nu doar inimaginabil, ci si ireal pentru o lume normala. Cum ar fi acum sa umbli cu sacosile dupa tine ca poate gasesti ceva? Sau sa injuri pe Base si sa fi mutata disciplinar la alt serviciu? Sau sa vi se spuna: “ai postat aseara pe un forum ceva anonim, ai grija ca stiu cine esti!” s.a.m.d. Eu nu am o fericire cum inteleg parintii ca aveau cand gaseau ceva de bagat la ghiozdan sau ca au spus un banc si n-au patit nimic. Eu traiesc normal si cred ca intr-o lume normala fericirea e fie termen de dictionar, fie ceva speculat. Nu intru in detalii. Consecintele luate din capul locului de atunci, aplicate azi, sunt imposibile. N-are cum. Si ma intreb cum s-a putut trai intr-o permanenta tensiune in anii aia. Cu toate posturile tv care creaza stari de spirit asemanatoare cu tensiunea dinainte de ’89, asa ceva n-are cum sa se repete. Si cu atat mai mult, si eu, nici tu,c are esti printre singurii care nu vor sa traiasca vremurile dinainte, putem sa admitem asta.

  2. Iri
    May 13, 2012 at 1:32 pm

    Eu imi intreb studentii daca isi pot inchipui lumea de atunci si nu reusesc… Poate un pic, si la nivel teoretic doar.
    M-am intrebat daca e ok si cred ca da, asa si trebuie sa fie, stii, in fond daca nu stim ce si cum a fost atunci inseamna ca ei s-au impartasit de liberate, de normalitatea vietii , cu plusurile si minusurile ei. Inseamna ca viata merge inainte. Ce e important este sa ne amintim si sa nu mai repatam ce a fost, iata de ce cartea dlui Plesu e importanta. Mai sunt si altele si as recomanda Rugati-va pentru fratele Alexandru, a lui Constantin Noica, sau Jurnalul esential al Monicai Lovinescu, care a trait luptind cu regimul de la noi din vest, sau de ce nu, Arhipelagul Gulag al lui Soljenitin…

  3. May 13, 2012 at 3:09 pm

    Mulţumesc pentru emailul de promovare a blogului tău. Mă bucur chiar şi pentru acest email de grup fiindcă nimeni nu îmi bagă în seamă blogul.

    Cel mai sugestiv din tot articolul. Poza cu gratiile. Comunismul în România a fost ca o puşcărie. O ţară întreagă închisă. Dar noi nu ştim exact care a fost motivul, cine a fost managerul acestei puşcării şi cărui scop a servit. Neştiind, ne punem ipoteze şi aplicăm metoda inductivă, după cum am propus aici http://georgesweblogforfriends.blogspot.com/2012/02/bascavus.html. Sau şi mai tulburător, aici http://georgesweblogforfriends.blogspot.com/2012/02/federation-of-planets.html.

    Dar trebuie să înţelegem că dacă acceptăm această ipoteză, că România a fost o puşcărie, atunci cum ne putem explica studiile domunului Pleşu la Bonn sau Heidelberg, “exilul” dumnealui la Bacău, cenaclul Flacăra care imita curentul artistic din vest, poezille doamnei Ana Blandiana, Sorescu, care sunt clar exponente ale curentului “new age”, etc. din care am tradus recent câteva în engleză. Ex. http://georgesweblogforfriends.blogspot.com/2012/04/do-you-remember-beach.html. Sau cele 4o+ de volume de poezii ale domnului Păunescu pe care nimeni nu le-a citit încă în totalitate. Iar “raţionalizările” ne-au menţinut într-o anumită formă fizică. Deci trebuie să încercăm să înţelegem mai mult când deschidem această pagină a istoriei.

    Americanii au o zicală, “follow the money”. Şi aceasta ar fi o idee bună, de ce i s-a dat lui Ceauşescu bani, ce-i drept cu ceva măsură faţă de celor de acum, de la organismele internaţionale pentru a face toate acestea. Mai este ipoteza că cineva a beneficiat cumva din acestea, inclusiv din suferinţa românilor. Cineva are curaj să facă o ipoteză aici?

    Eu propun să încercăm se căutăm stenogramele discuţiilor lui Ceauşescu cu Nixon şi ce deal au făcut ei când a fost Nixon la Bucureşti, în 69, însoţit şi de acel grup de profesori universitari americani, aşa prost îmbrăcaţi după gusturile de atunci şi de acum ale românilor aşa de scrobiţi.

    A fost o puşcărie în spatele cortinei de fier, acum e o confuzie totală în spatele unei cortine mediatice, România pe plan cultural şi economic e la fel de izolată ca înainte.

    S-ar părea că nu ne putem desprinde de faza în care domnul Pleşu, Tismăneanu şi alţii ţin locul unei elite şi ne servesc cultura cu raţia.

  4. May 14, 2012 at 6:28 am

    Multumim pentru apreciere si pentru articol. Exista lucruri care nu trebuie uitate iar cei care au avut norocul sa nu le traiasca e bine sa le stie, sa le inteleaga. Altfel exista riscul sa repetam greselile – istoria dovedeste asta.

    • May 16, 2012 at 3:24 pm

      Si eu multumesc.

      Si cred acelasi lucru… ca uitam prea repede, fiind oarecum privilegiati ai sortii pentru ca nu ne-am nascut mai devreme. Insa ar trebui sa stim lucruri legate de istoria noastra recenta. Si astazi, avand o inregistrare cu membrii trupei Iris si documentandu-ma despre istoria trupei, am avut un soc vazand cate au avut de suferit din cauza regimului… au fost interzisi, le-au fost oprite difuzarile, declarati “advresarii regimului”, disidenti, panditi tot timpul sa calce gresit. Si noi habar n-avem ca astfel de lucruri au existat!

  1. May 21, 2012 at 8:56 am
  2. February 25, 2013 at 11:34 am

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: