Gramatica care este…

      

        Astãzi am avut un şoc. Stãteam confortabil în vârful patului meu, citind cu interes o carte. O carte care îmi incita curiozitatea de a o parcurge pânã la final. Însã nu cartea în sine este subiectul postãrii mele. Poate dacã o sã pun fragmentul acela aici, o sã vã sarã şi vouã în ochi aşa cum mi-a sãrit mie … pânã şi cheful de a o mai citi pânã la capãt…

      „Şi cei care suferã pe pâmânt îşi câştigã un loc în rai. Suferinţele însãşi nu sunt niciodatã inutile, de altfel, dar în realitate mã preocupã numai resortul acestor suferinţe”.

      Oare cum a scãpat, nevãzutã de nimeni, neştiutã de nimeni, fãrã a da socotealã nimãnui… oare cum s-a insinuat tiptil, tiptil, profitând de neatenţie sau poate de neştiinţã… o greşealã de gramaticã? Da, dragii mei, de când citesc eu cãrţi, este prima datã în viaţa mea când am întâlnit o greşealã de gramaticã într-o carte… şi când spun „carte” nu mã refer la vreo fiţuicã publicatã la vreo obscurã editurã provincialã, nici la vreun eşantion dat moca prin târguri, care nu demonstreazã altceva decât cã s-a tãiat pãdurea degeaba? Ci la „Smulgãtorul de inimi” al lui Boris Vian, apãrut în traducere la Editura Univers.  Una dintre cele mai mari edituri cu o impresionantã istorie în spate. „Romanul secolului XX” vã spune ceva? Mie îmi aminteşte de nenumãrate cãrţi citite în adolescenţã, de raftul meu de bibliotecã înţesat cu romanele lor, aliniate la milimetru, titluri impresionante, titluri memorabile, autori care îţi rãmân în suflet.

      „Univers, una dintre cele mai prestigioase şi mai longevive edituri din România ( încã din 1969, sic!!), are o istorie neîntreruptă de peste patruzeci de ani de activitate, timp în care a publicat atât ficţiune, cât şi nonficţiune, de la traduceri fundamentale din literatura universală până la lucrări de critică şi teorie literară, la albume şi enciclopedii” citim pe site-ul lor. Perfect adevãrat.

      Şi atunci mã intreb, stupefiatã de fapt în sine, cum o astfel de greşealã s-a strecurat tocmai acolo? Nu vorbesc de greşeli de tehnoredactare, de lipsã a unei litere sau a unei prepoziţii, de inversãri de pagini sau de traduceri aberante. Greşeli şi acelea, însã parcã de înţeles… corectura fãcutã în grabã, ochiul neatent şi lipsit de interes al celor  prin ale cãror mâini trec, în goana lor cãrţile spre publicare. Ci de elementara limbã românã, siluitã pânã şi în cãrţile cu o inestimabilã valoare literarã. Nu este un secret pentru nimeni cã pronumele de întãrire şi adjectivul pronominal de întãrire reprezintã o capcanã gramaticalã pentru mulţi. Eu însumi sau eu însãmi, tu însuţi, el însuşi, ea însãşi… şi tot aşa declinarea merge mai departe. Ştiu la fel de bine cã foarte mulţi folosesc numai „însuşi”, indiferent de situaţie, uitând – sau neştiind! – cã umila vocabulã se acordã în gen, numãr şi caz cu substantivul pe care îl determinã. Şi nici mãcar n-ar fi un cap de ţarã… dacã aş auzi formularea respectivã la un nenea de la colţ care vinde ziare, de la Ţaţa Floarea care te îmbie la ridichi proaspete sau de la vreun ilustru politician care a învãţat sã citeascã în clasa a VIII-a.  Însã  într-o traducere cu pretenţii? Mi se pare inadmisibil.

     Tot vorbim, însã degeaba, despre limbajul messenger şi facebook, care îşi bate joc de umila limbã românã cu pãsãreasca lui cu tot, de toţi „miam”, „miau”, „şiau”, şi de toţi „ii” rãsturnaţi cu cãruţa pe unde nu le este locul, de toate agramatismele întâlnite la tot pasul, care o fac pe biata gramaticã sã-şi rãsucescã toate onomatopeele de furie. Da, le vedem, le înregistrãm, le amendãm câte o datã, ne amuzãm din plin gândind „Ha! Ce prost e ãla!” şi nici mãcar nu sesizãm când noi înşine (da, da, este forma corectã pentru persoana a I a plural!) facem aceeaşi greşealã. Însã pânã şi asta este o falsã problemã. Faptul cã nu mai ştim sã vorbim sau sã scriem este un efect, nu o cauzã în sine. Acum ceva vreme aş fi scris cã nu mai ştim sã vorbim pentru cã nu mai citim. Astãzi, mi s-a zdruncinat credinţa cã adevãrata limbã literarã este în cãrţi. În cele de gramaticã, poate. Însã nu în cele care se publicã acum.  Însã atâta timp cât într-un roman oarecare, într-o traducere, gãseşti  flagrante greşeli de gramaticã te întrebi cam cât s-au devalorizat toate lucrurile în ultimul timp? Aţi mai vãzut cãrţile noi sã aibă la sfârşit o eratã? Mai ştim astãzi ce e aia?

      Şi dincolo de asta, dacã nici traducãtorul care ar trebui sã reprezinte o autoritate în materie de limbã nu mai ştie sã acorde un biet adjectiv de întãrire, ce pretenţii mai avem azi de la adolescenţii care habar n-au sã foloseascã cratima? Dar la ce le-ar mai trebui, când conversaţiile ajung o pãsãreascã ininteligibilã pentru  novici, de tipul: „Sal! Cff? Da’i lu fractu id’u meu ji zi k ne vdm maine k aj vrea sa vb cu el j cne jtie, poate iese cv. Ms. Xoxo.”

       Spuneam mai sus cã schingiuirile pe care limba românã le suferã mai ceva ca primii martiri ai creştinãtãţii, reprezintã o falsã problemã. Pentru cã, în esenţã, orice-am face, pe oricâte pãrţi am rãsuci cuvintele, tot la educaţie ajungem. Sau mai bine spus, la lipsa ei. La spoiala culturii pe care o posedãm. La degradarea tuturor valorilor şi înlocuirea lor cu false valori. La grabã şi interes meschin. La pretenţii cu ştaif ponosit. La mercantilism şi superficialitate.

      Şi-atunci ca sã citez din (deja!) clasici, pot spune şi eu:  suferinţele însãşi nu sunt niciodatã inutile… însã ale limbii, da.

PS. Poza este o ilustrare genialã a nivelului de culturã pentru clasa a… XI-a!!! Trist, dar adevãrat!

Un alt articol pe aceeaşi temã semnat Simona Catrina gãsiţi aici:http://blitzmagazine.ro/zamblitz-monden/limba-noastra-ma-omoara-in-adancuri-infundata