Home > Things to remember > Zece operaţii în zece ani – Claire Castillon

Zece operaţii în zece ani – Claire Castillon


    

       Încã un exemplu de scriiturã aparţinând lui Claire Castillon. Poate cea mai umanã nuvelã din tot volumul „Insecta”…

       Merg şi, în timp ce îmi vãd de drum, ea rãmâne. Mi-a spus cã o sã mã aştepte ca sã moarã, a spus-o aşa, cuvintele exact în ordinea asta, cu calm, cu siguranţã, şi ea-şi ţine mereu promisiunile. Vine din ea, pentru mine. Dacã aş fi luat maşina, dacã la ora asta aş fi sosit, ea ar fi plecat deja. Am înţeles bine. O sun de mai multe ori pe zi. Ridicã receptorul, nu e niciodatã prea obositã ca sã refuze sã vorbeascã cu mine, nu spune nimic despre ea, mã întreabã unde am ajuns. Spune doar Grãbeşte-te. Îi rãspund cã picioarele mele nu au terminat încã sã striveascã soarele.

         Uneori se trezeşte, mã sunã. Într-o noapte, telefonul a sunat, era ea la capãtul firului, ca sã mã anunţe cã o sã moarã. În curând, a spus ea, când anume, nu se poate spune cu precizie, dar în curând, e o promisiune. I-am spus cã o sã vin, a spus da de mai multe ori, ca şi cum ar fi fost un ecou. Dar pe jos, am adãugat eu, vreau sã vin pe jos. Ecou contra ecou, am tãcut amândouã. Locuiesc în sudul unor dealuri virgine şi golaşe, într-un deşert, ea locuieşte la Paris, face parte dintr-o familie parizianã de trei generaţii. În curând. Ţinea sã mã vadã, dar nu a spus nimic, nimic forţat, a repetat doar Faci cum vrei, cum preferi, cum crezi. Era o undã de regret în vocea ei, o neînţelegere, o îndoialã. Am sunat-o din nou ca sã-i spun cã mã va revedea. Oricum, o sã te aştept, mi-a mai spus ea.

         Merg cãtre mama mea, îmi numãr paşii, bisericile, pietrele. Am de parcurs opt sute de kilometri şi o grãmadã de praf dacã mã hotãrãsc sã fac turul satelor, de altfel nu am fost niciodatã pânã la Velaux, nici pânã la Guigues. Dar la Cravons?

          Nu înţeleg care este responsabilitatea mea, în toatã treaba asta, în data asta, încetarea jocului, nu înţeleg de ce mama nu ar mai putea aştepta încã, sãptãmâni, nouã, luni, nouã, ani, nouã, mai mult, ca sã facã, sã dreagã, sã continue, sã desãvârşeascã. Deseori îmi vine în minte aceastã imagine a ei. Eram copil. Se dãduse cu ruj înainte ca eu sã ajung la spital, tocmai fusese operatã, purta un kimono cu nuanţe de verde, zâmbea, stãtea jos, abia sprijinitã de perne, îşi mişca vârful picioarelor. Nu-mi povestea despre operaţia ei, îi vorbeam despre şcoalã, toate mergeau prost acolo, dar nu-i spuneam. Îi ziceam cã merge bine, note bune, prieteni, sport, recreaţii. Uneori zici cã merge aşa cum spui gata. A stat mult timp în spital. Mi se spunea sã nu-mi fac griji, dar totuşi se punea Zece operaţii în zece ani, îţi dai seama? Brusc aveau impresia cã mi-au spus prea mult, atunci mi se spunea cã nu e nimic, a, da, cu atât mai bine, crezusem cã zece ani, fix de la naşterea mea, vã daţi seama? Tata mã trezea dimineaţa ca sã merg la şcoalã, seara mã ducea la Ferrari, un restaurant italian la subsol cu un magazin la stradã şi cu legume în borcane care ne priveau cum ne îndepãrtãm prin geamul lor. Eu socoteam: zece operaţii în zece ani, opt în opt ani? Poate. Dar toate în acelaşi an, de ce nu? Dar în cazul acesta nu s-ar spune zece ani, ar fi de-ajuns unul, s-ar spune zece operaţii într-un an, şi tata ar înceta, dar nu, el continuã, insistã, se-afundã, o înfundã, ne-afundã, o spune învãţãtoarei, profesoarei de dans, ortofonistului, zece operaţii în zece ani, cum sã nu pierzi totul, atunci când îţi petreci vremea deschizând-o pe mama. Şi prietenilor ei le spune, zece operaţii în zece ani, a, da, şi câţi ani are micuţa? Zece ani. Nu se mai terminã. Douãzeci de operaţii în douãzeci de ani? Ei, asta-i acum. Iar eu, nimic, niciodatã bolnavã, nici mãcar cu o mãnuşã rece pe gât pentru a încerca totuşi, sã ajung la treizeci şi opt. Nu se mai terminã odatã mascarada? Nu ai nimic, îmi spune ea când, ghemuitã, jur cã o sã mor în picioare în clipa aceea. Nimeni nu înţelege cã, având o mamã operatã de zece ori în zece ani, am contractat o boalã gãunoasã şi orfanã, al cãrei conţinut nu reuşesc sã-l definesc, dar care existã, nu ar mai trebui decât sã mi se ia şi asta şi sã i se dea mamei.

       De data asta moare, am plecat sã trãiesc în altã parte şi în schimb ea se mutã. De fiecare datã când mã mişc, se declanşeazã o urmare, un rezultat dincolo de mine. Eu acţionez şi efectul se nãpusteşte asupra mamei mele. Când eram înãuntru, se pare cã, simţindu-mi trupul mişcând, ameţea, deşi eu eram cea care stãteam cu capul în jos. Merg spre ea, se va petrece o dramã pe drum, îmi va veni rãu, sau mãcar îmi va veni o idee, de când tot caut eu ideea asta, pentru a o salva şi pentru a mã pierde. Merg, şi când voi sosi, ea va avea bãşici, aşa merge treaba. Când mã doare burta, i se scoate colonul; când mã doare capul, i se gãseşte o bilã ascunsã în spatele unui ochi. Dacã mã doare undeva, imediat mama moare. Dacã mi-e fricã, ea sunã; dacã mi-e sete, ea transpirã; nu s-a mai vãzut sã dai atâta fãrã nimic în schimb. Dacã eu iau, ea dã. Dacã eu merg, ea aleargã în întâmpinarea mea. Dacã plec, ea revine. Uite, încerc. Ar fi bine.

Foto credit: http://www.flickr.com/photos/devansh/2316545493/

http://symptoms-of-cancer.net/wp-content/uploads/2011/10/chemo-chemotherapy-side-effects.jpg

  1. No comments yet.
  1. No trackbacks yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: