Archive

Archive for May, 2011

Despre reclama la Skittles

May 24, 2011 4 comments

       Cred cã de când am vãzut-o prima datã, am vrut sã scriu despre reclama la Skittles. Mi se pare genialã, nu neapãrat din punctul de vedere al tehnicilor de realizare, al conceptului  sau al ideii de marketing de la care a plecat, ci de la adevãrul general valabil pe care îl exprimã. Reclama la Skittles e ruptã din viaţã.

       Pentru cei care nu şi-o mai aduc aminte, am sã încerc sã o rezum în câteva cuvinte: un tip înarmat cu o cutie în braţe intrã într o camerã şi vede un gemuleţ. Cum curiozitatea este a doua naturã a omului, bineînţeles cã nu poate rezista ispitei, aşa ca urcã pe scarã şi îl deschide. Şi? Ce sã vezi? Un râu de bomboane colorate îi curge dintr-odatã în cap. Surprins, individul nostru rãmâne pentru o clipã mirat. Le gustã şi mmmmmmmm….  sunt buuuuuuneeeee…  Mai face şi o faţã tâmpã de om care a vãzut o stafie (aici nu mã pot abţine sã nu remarc geniul regizorului când a ales actorul pentru spot!). Furat de peisaj, remarcã un al doilea gemuleţ în colţul opus al camerei. Se pare cã râul de Skittles nu a fost suficient pentru a-i capta atenţia pentru mai mult de douã secunde… dacã dincolo e ceva şi mai bun care aşteaptã sã fie descoperit? Un tort de ciocolatã, un seif, o comoarã? Bineînţeles cã diavolul ispitei îl înghionteşte a doua oarã… Şi  cum nu îşi poate înfrânge, din nou!, curiozitatea, pãşeşte cu grijã pe scarã pentru a vedea ce se ascunde dupã cel de-al doilea gemuleţ. Doar cã, de data aceasta se lasã cu julituri şi animale sãlbatice! O labã de felinã reuşeşte sã-l proiecteze undeva, departe, în mijlocul camerei. Iar el, nedumerit, habar n-are ce l-a lovit. Şi la propriu şi la figurat.

      Şi … Skittles! Find the rainbow! Taste the rainbow! Chiar dacã aici curcubeu este sinonim cu o labã peste ochi!

     Eheeeeeei, dragii moşului… cam tot aşa se întâmplã şi în viaţa noastrã cea de zi cu zi. Niciodatã nu ne mulţumim cu ce avem, întotdeauna vrem mai mult. Fãrã sã ştim ce riscuri ar trebui sã ne asumãm. Doar cã, s-ar putea, din întâmplare ca viaţa însãşi sã ne serveascã o labã peste ochi atunci când ne aşteptãm mai puţin (sau când, de ce nu, mestecãm cu nonşalanţã nişte… Skittles).

Arta de a greşi

May 18, 2011 2 comments

       Nici nu mai ştiu când am învãţat, în copilãrie cred, cã a greşi este omeneşte… cã poţi face prostii când eşti mic tocmai din neştiinţã. Cã nonşalanţa cu care te duci şi îţi strecori mâna printre limbile albastre ale focului, nu te scuteşte de arsuri. Cã nu e de ajuns sã ţi se spunã cã „te arzi” pentru cã n-o înţelegi pânã când n-o simţi pe pielea ta. Şi nici când vine mama şi-ţi panseazã degetul umflat zicându-ţi „ţi-am spus eu”, nu te scuteşte de experienţe viitoare…

         Da, mama mea, ca orice mamã pe lumea asta,   mi-a pansat la un moment dat, degetul dureros, ştergându-mi cu sãruturi lacrimile izvorâte din greşealã. Şi a încercat şi-atunci, şi de nenumãrate ori dupã aia, sã-mi explice cã n-o sã mã poatã apãra de toate greşelile, cã unele sunt ireparabile. Aşa cum a încercat sã salveze de la moarte un biet pisic furat de prin vecini, pe care, eu, din prea multã dragoste, l-am înfãşat strâns, strâns crezând cã aşa o sã-i fie mai bine… şi plângând apoi cu trupuşorul lui înţepenit în braţe, am crezut atunci cã am înţeles ce înseamnã „greşealã”. O greşealã pe care nimeni pe lumea asta, n-o mai poate îndrepta.

       Însã niciodatã nu reuşeşti sã înţelegi pe deplin… Mai ales în clipa în care o faci, când eşti pe deplin convins cã procedezi bine. Când crezi ca decizia pe care ai luat-o e cea corectã. Sau când nici mãcar nu îţi dai seama când ai alunecat pe Valea Plângerii. Când un cuvânt rostit din prea multã durere sau dragoste a sfãrâmat idealuri, emoţii, sentimente. Vieţi întregi. Propria ta viaţã.

      „Data viitoare n-am sã mai greşesc” îţi spui când umbra lacrimilor încã îţi mai încercãneazã privirea. Şi lecţia pare învãţatã. Şi totuşi greşeşti, greşeşti, greşeşti fãrã oprire, în faţa oamenilor pe care îi iubeşti,  în faţa lui Dumnezeu, în faţa ta… şi, uneori, din prea mult orgoliu sau din neputinţã refuzi sã recunoşti cã ai greşit. Pentru cã „prea târziu” sunã gol şi surd, se rostogoleşte cu greutatea pietrelor de moarã peste propria-ţi greşealã. Şi într-adevãr, nu mai poţi face nimic. Nu te mai poţi întoarce în clipa în care, conştient sau inconştient, ai ales… pentru cã da, aşa cum spunea Gyuri Pascu, „ adevăratul timp este un punct care se numeşte “acum”, înţepat de o infinitate de drepte care se numesc alegeri în viaţă”.

      Dincolo de greşealã rãmâne angoasa. Neputinţa. Frustrarea. Timpul irosit printre degete. Ocaziile ratate. Frânturi de surâsuri risipite. Ochii trişti pe care i-ai înşelat. Durerea acutã ca o operaţie pe viu. Iubiri zdrenţuite. Sunetul surd al tãcerii din tine. Paşii reci ce se sting încet. Sânge şi lacrimi. Lacrimi şi sânge. Şi dincolo de toate, un chip rãvãşit din oglindã, strãin, împietrit în propria-i durere, care te întreabã mut: „De ce?”

       Şi timpul, acel „prezent” menit sã-ţi arate cã încã trãieşti, încã respiri, ajunge parcã sã-ţi sfâşie sufletul cu alunecarea lui lipicioasã. Şi-n tolba lui, mai grea ca sacul lui Moş Crãciun, regãseşti  urmele tuturor greşelilor trecute. Greşeli din care credeai ca ţi-ai învãţat lecţia şi care se dovedesc acum doar tipare ale propriei  neînţelegeri. Pentru ca da, rareori învãţãm din greşeli. Cât despre greşelile altora, nici mãcar n-avem timp sã le-ascultãm. Ne place sã auzim la tot pasul cã e bine sã înveţi din greşeli, eventual din ale celor care au mai trecut pe aceeaşi stradã,  însã în realitate, ne credem prea buni pentru asta. Prea unici. Prea neînţeleşi.

      Am greşit de atâtea ori, încât am pierdut numãrãtoarea greşelilor mele. Şi greşesc în fiecare zi, greşesc prin fiecare gest pe care îl las sã-mi scape din prea mult entuziasm sau prea multã necugetare. Din neatenţie, orgoliu, teamã, vinã, ruşine, admiraţie, curiozitate, pasiune, dragoste.

      Greşesc din dorinţa de a nu greşi.

Vreme trece, vreme vine…

May 15, 2011 3 comments

     Nu alegem noi când ne naştem. Nu putem alege nici mãcar ce pãrinţi sã avem. Mai buni sau mai rãi, mai apropiaţi sau sau mai distanţi, într-un fel sau altul, ei reprezintã o coordonatã fixã a vieţii noastre. Nu îi putem schimba, aşa cum nu putem schimba vremurile în care trãim.

      De foarte multe ori m-am gândit cã mi-ar fi plãcut sã mã nasc în alt timp, în altã epocã, în alt spaţiu. De foarte multe ori m-am gândit cum ar fi fost viaţa mea dacã „barza” m-ar fi adus într-o familie de pescari japonezi sãraci, aşa cum erau cei despre care citeam în copilãrie în cartea mea de basme japoneze. Oare ce experienţe mi-ar fi fost dat sã trãiesc dacã mã nãşteam în epoca Renaşterii, aş fi fost un ucenic neînsemnat în atelierul lui Ghirlandaio, învãţând tehnica frescei cot la cot cu Michelangelo, fãrã ca mãcar sã intuiesc cã sunt un om privilegiat. Oare pe ce drumuri nebãnuite m-ar fi purtat viaţa  dacã aş fi fost un soldat neamţ aflat în plin rãzboi şi eu însumi aş fi fost  obligat sã omor oameni în virtutea unor legi neînţelese.

       Cum ar fi fost viaţa mea, dacã aş fi avut, mãcar pentru o clipã putinţa alegerii? Şi-acum, privind retrospectiv, ce-aş fi ales? Mãreţia palatelor regale, puterea pe care o ai când ştii cã mii de oameni ţi se aştern la picioare şi aşteaptã doar un semn pentru a-şi arãta veneraţia, dorinţa de a ajuta cât mai multe suflete chinuite de îndoialã, nesomnul provocat de ardoarea creaţiei sau liniştea unei vieţi mãrunte, insignifiante şi patriarhale?

       De fiecare datã ne dorim ceea ce n-avem. Sau ceea ce nu vom avea vreodatã. Ne proiectãm cu mintea în trecut, încercând sã regãsim un drum pe care n-am pãşit niciodatã. Un drum aievea, menit sã ne scoatã dintr-o realitate claustrantã. Un trecut care nu e nici mãcar al nostru. Este undeva, închis în noi, ca un sâmbure fãrã de care firul plãpând al vieţii nu ar fi ieşit la luminã. Fãrã sã vrem, suntem produsul lumii în care trãim. O lume pe care încã mai credem c-o putem schimba. C-o putem face dupã chipul şi asemãnarea noastrã. Doar cã fiecare încercare, plãtitã cu sânge, ne aratã încã şi încã o datã cã barele invizibile ale coliviei de aur nu sunt uşor de învins. Transformarea ameţitoare a vremurilor ne poartã cu sine fãrã sã intuim mãcar, cã şi noi ne transformãm odatã cu ele. Cã suntem holograme ale unui timp bolnav care a uitat sã se mai înnoiascã. Sã o ia de la capãt, sã uite. Purtãm stigmate pe care nici nu le vedem. Sângerãm de boala epocii şi nici mãcar nu-i ştim numele. Avem impresia cã trãim fãrã sã vedem cã, de fapt, vieţuim. Suntem goi pe dinãuntru şi ne credem bogaţi. Suntem bogaţi şi de fapt sãrãcia este în suflet.

       Punem preţ pe tinereţe, pe clipa trãitã acum, pe frumuseţea fizicã, pe orgolii şi averi. Lumea de astãzi se mãsoarã în biţi, în pixeli, în graba de a bifa cât mai multe lucruri deodatã. Trecem unii pe lângã alţii şi avem impresia cã ne cunoaştem. Povestim despre vreme şi credem cu tãrie cã ne-am dezvãluit sufletul. Întâlnim oameni care meritã mai mult decât o strângere de mânã, dar orgoliul ne împiedicã s-o recunoaştem. Suntem prea grãbiţi sã oferim mai mult decât imagini false, lipsite de conţinut. Pe lângã superficialitatea noastrã, superficialitatea vremurilor se suprapune ca o mânuşã. Uneori noi şi vremurile suntem în contratimp.

       Fãrã sã vreau, „Adam şi Eva” lui Rebreanu îmi rãsare acum în minte, carte care pune în balanţã perpetua transformare a vremurilor cu perenitatea dragostei absolute. O dragoste mai presus de timp şi spaţiu. Mai presus de corporalitate. Mai presus de concreteţea tiparelor lumii. O iubire care se cautã pe sine. Şi se regãseşte ca liman al unor suflete rãtãcite în cavalcada vremurilor.

       Poate ca n-ar trebui sã trãim în vremea Renaşterii pentru a învãţa cã unele lucruri sunt general valabile, cã reprezintã valori imuabile pe care n-ar trebui sã le cãlcãm în picioare doar pentru cã „moda”ne împinge la asta. Poate cã n-ar trebui sã ne izolãm în vârful unui sat de munte, pentru a ne oferi rãgazul de a ne întoarce la valorile simple ale vieţii. Poate cã n-ar trebui sã ne imaginãm îmbrãcaţi în crinoline şi în frac, pentru a ne supune codurilor de politeţe. Poate cã n-ar trebui sã ne visãm poliţişti pentru a respecta legea. Poate cã n-ar trebui sã ne imaginãm eroii unor romane de dragoste, pentru a iubi cu adevãrat. Poate cã n-ar trebui sã uitãm cã dincolo de vremurile care se schimbã de la clipã la clipã, rãmânem noi înşine, singuri, în faţa schimbãrii.

A little story…

May 10, 2011 2 comments

       A fost odatã o fatã oarbã care se ura pe sine pentru cã era oarbã. Ura pe toatã lumea în afarã de prietenul ei. Într-o zi fata a spus cã dacã ar putea vedea lumea mãcar pentru o singurã datã, atunci ea s-ar mãrita cu prietenul ei.

        Într-o zi norocoasã cineva i-a donat o pereche de ochi. Atunci ea a vãzut totul, lumea, soarele, florile dar şi pe
prietenul ei. Acesta apoi a întrebat-o: „Acum cã poţi vedea, te mãriţi cu mine?”

       Fata a rãmas şocatã când a vãzut cã prietenul ei este orb, şi i-a spus: „Îmi  pare rãu, dar nu mã pot mãrita cu tine pentru cã eşti orb “. Atunci prietenul ei a plecat în lacrimi şi i-a spus TE ROG SÃ AI GRIJÃ DE OCHII MEI…

%d bloggers like this: