Home > My beliefs > Prãpastia dintre douã lumi

Prãpastia dintre douã lumi


       De Paşte am plecat şi eu, aşa cum se promoveazã de ceva vreme încoace, în „vacanţã”, profitând de zilele libere şi de ideea de a încerca altceva. Este prima datã când am ales sã fug de tradiţionalul „Paşte” acasã, gândindu-mã cã undeva, departe, în alte zãri, sãrbãtoarea poate avea un alt farmec… dar nu Paştele reprezintã subiectul însemnãrii mele. El a venit şi a trecut la fel ca multe alte zile din viaţa mea. Şi a altora. De fapt, a tuturor.

       Vã spuneam cã am plecat din ţarã de Paşte şi la întoarcere am ales sã fac şi eu ca în vorba cântecului: „take the long way home”, încercând sã prelungesc magia acelor zile de libertate. Şi cum n-am fost niciodatã în Munţii Apuseni, brusc am schimbat traseul alegând sã ne întoarcem prin una dintre cele mai frumoase zone ale României… n-am sã încerc sã descriu peisajul. Aş fi mult prea sãracã în cuvinte…

        Se însera. Parcursesem deja mulţi kilometri cu harta în braţe încercând sã desluşesc numele fiecãrui sãtuc prin care treceam… impropriu spus „sãtuc”, uneori  noţiunea de „sat” se rezuma la doar câteva case rãsfirate fiecare pe câte o colinã, ca şi cum imediata apropiere ar fi fost o împietate. Mã miram cum însuşi drumul, şi noi, nişte turişti oarecare, îndrãzneam sã le tulburãm liniştea patriarhalã. Parcã pãtrunsesem pe furiş într-o vedere  mult prea frumos coloratã.

       La un moment dat, un indicator din drumul principal arãta o localitate cu profunde rezonanţe pentru toţi cei care au auzit de ea: Roşia Montanã 12 kilometri. Şi eu auzisem de ea şi spre ruşinea mea nu prea m-a preocupat subiectul. Nu sunt pasionatã de politicã, nu mã uit la ştiri, încerc sã mã protejez cât pot de tendinţele distrugãtoare ale lumii noastre. Îmi iau informaţiile necesare din surse autorizate, citesc ceea ce mã intereseazã şi pânã recent credeam cã sistemul pe care îl aplic este unul potrivit felului meu de a fi. Pânã mai ieri… când am constatat cã am lacune.

       Am cotit brusc din drumul principal, curioasã sã vãd cu ochii mei despre ce se tot discutã atunci când vine vorba de Roşia Montanã. În goana celor 12 kilometri nici nu am sesizat când parcã am intrat în altã lume… o lume încremenitã în timp, smulsã  din realitatea noastrã şi suspendatã ca o hârtie ruptã ce fusese cândva un zmeu… în stânga drumului ar fi trebuit sã curgã un pârâiaş… curgea şi acum, doar cã atunci când spui „pâraiaş” te gândeşti la ape limpezi şi cristaline, ape reci şi proaspete, ape de munte, repezi şi zgomotoase. În niciun caz, nu-ţi poţi imagina râuri de sânge aducãtoare de moarte… cãci apele pârâului, coborând din munţii încãrcaţi de minereuri, îşi plâng în sânge neputinţa de a fi cristaline. Şi curg otrãvite, triste aproape, cã apa nu e bunã de bãut, cã animalele mor atunci când se adapã, şi ele curg, curg domol şi totuşi degeaba…

       Undeva în zare, închizând orizontul se vede un munte bont presãrat ici colo cu pâlcuri de arbori pitici. Cel puţin aşa credeam la început: cã e un munte. Am aflat apoi cã e un munte de steril, materie rezultatã în urma exploatãrii miniere. Pânã şi vegetaţia pãrea cã a izbucnit noduros la luminã dintr-un relief nemilos, creat artificial de mâna omului. Şi totuşi, nu natura era cea înspãimântãtoare. Ci oraşul. Sau ceea ce se presupune cã ar fi trebuit sã fie un oraş. Case de cãrãmidã care au fost cândva arãtoase, îşi plâng ochiurile sparte de geam. Cele mai multe acoperişuri stau sã cadã, doar iedera harnicã şi-a croit drum cu voinicie printre grinzile putrede. Ici colo, câte un bloc. Şi câteva haine întinse la uscat, semn ca acolo încã locuiesc oameni. Dar doar la un apartament distanţã, geamurile sunt sparte, tencuiala cãzutã şi noi, de pe stradã, putem vedea imprimeul tapetului. La parter, existã o tãbliţã scorojitã pe care scrie „Poştã”. Nu ştim însã dacã poşta în sine mai existã sau a fost prinsã şi ea, ca în piesele lui Matei Vişniec, de acea împietrire de dinaintea sfârşitului.

       Urcãm mai departe pe stradã. Şi prin sticla geamului de la maşinã am senzaţia cã în faţa ochilor mei se proiecteazã un film ireal, cã dacã o sã mã frec la ochi, imaginea o sã disparã cu totul. Ajungem în „centrul oraşului”. O piaţã micã, dreptunghiularã, mãrginitã de colţurile caselor, vreo douã dintre ele având faţadele vopsite… dar dincolo de vopseaua netedã şi de mesajele care clasificã cladiririle respective ca aparţinând patrimoniului naţional, se simte sãrãcia lucie… o sãrãcie care doare, care parcã taie în carne vie, care nu te mai lasã sã dormi dupã ce ai vãzut-o. Rezemaţi de una dintre case, câţiva oameni stau pe ciment şi mãnâncã seminţe. Dacã i-ai vedea în altã parte ai zice cã vorbesc despre fotbal sau despre femei. Aici însã cu toţii par nişte figuri de cearã plantate alandala într-un decor care trebuia sã fie, cândva, plin de viaţã. Doar ochii lor ne urmãresc miraţi ca şi cum prin faţa lor a trecut o fantomã. Nu ştiau parcã la ce sã se aştepte din partea noastrã. O mânã întinsã? Sau încã o loviturã de bici?

       Cotim printre douã case, pe drumul îngust, îngust, urcând cãtre munte. Dintr-un cotlon ascuns tâşneşte o pisicã tãindu-ne calea. Şi ea pare un spectru al unei lumi moarte. E slabã de-i poţi numãra coastele şi doar ochii rotunzi şi lucitori îţi amintesc cã e fiinţã vie. Mai înaintãm câţiva metri şi o plãcuţã proaspãt amplasatã – se vede cã încã n-a prins-o rugina, ne îmbie sã mergem sã descoperim „drumul minerului”. Ca şi cum n-am fi descoperit destul…

        Ne întoarcem. Şi peste tot, te loveşte ca o leucã în moalele capului, încercarea disperatã de normalitate, ca şi cum mai poate exista viaţã într-un cãtun muribund. Într-un oraş în care poţi auzi scârţâitul ferestrelor când suflã vântul mai tare. În care poţi numãra pe degete casele care mai sunt în picioare şi sufletele care trãiesc în ele. Şi nu ştii ce e mai dureros… sãrãcia sau aşteptarea? Şi parcã n-ar fi atât de dureros, dacã nu te-ai gândi cã Roşia Montanã stã, la propriu, pe aur… pe tone de aur, pe care nimeni nu vrea sã le exploateze. Sau poate cã ar vrea, dar interesele sunt mult prea mari şi-atunci impasul este pe mãsurã.

        Plecãm cu inima strânsã ca şi cum am fost surprinşi pe picior greşit. Înainte de a ieşi efectiv din oraş, citesc un mesaj pe o casã care stã sã cadã:  „Mineritul e sufletul Roşiei Montane. Ajutã sã nu disparã tradiţia de veacuri a mineritului”. L-aş ajuta dar cum? Într-un cãtun ca asta, poate doar Dumnezeu mai citeşte mesaje pe case.

        Pentru cã undeva, nu foarte departe, la doar cateva sute de kilometri distanţã, într-o capitalã ce se vrea europeanã, tineri distinşi cheltuiesc cu sârg banii pãrinţilor în Bamboo şi în alte cluburi de „fiţe”.  Îşi etaleazã tricourile Armani şi se cred „cool”. Dau ture de Magheru la bordul unui Lamborghini încercând sã capteze atenţia domnişoarelor cu fusta de-o palmã. Cum sã le-o capteze? Prin inteligenţa lor, bineînţeles. Şi asta n-ar fi nimic pe langã muntele de ignoranţã comparabil cu muntele de steril ce mãrgineşte orizontul Roşiei Montane. Şi de indiferenţã.

Mai multe mãrturii ale oamenilor care trãiesc în Roşia Montanã aici: http://www.scrisoarecatreromania.ro/povestile-oamenilor

  1. cristina leorent
    April 29, 2011 at 2:16 pm

    Am vazut multe emisiuni cu tema Rosia Montana. Nu am fost acolo, dar imi doresc. Dupa ce am citit gandurile tale, voi face in asa fel incat, in vara aceasta sa ajung acolo. Sunt multi pro exploatarea aurului de la Rosia, dar sunt si mai multi impotriva acesteia. Eu una, fara prea multa experinta, sunt impotriva acestei exploatari, in acest moment. Cred ca, asa cum spuneai si tu, nu oamenii locului, nu romanii vor beneficia de pe urma aurului de la Rosia, ci grupuri de interese, care vor lasa acolo, un dezastru mult mai mare decat este acum. Cred ca muntii plang, asa cum natura isi plange suferinta cu ochii spre Dumnezeu! Cred ca oamenii sunt atat de saraci, incat nici nu-si mai pot exprima suferinta. Bataia de joc din ultimii 20 de ani, la nivelul folosirii resurselor si punerii in valoare a culturii, dar si suferinta facuta de unii romani, Romaniei, doar pentru propriile lor persoane, ma indreptatesc sa nu am incredere in propunerile de exploatare din prezent. Nu cred ca aurul din Apuseni va straluci pentru romani! Nu cred ca vom fi corecti si cinstiti sa facem asta! Nu cred!

    • May 1, 2011 at 7:06 pm

      Eu nu sunt nici pro nici contra, mai ales ca nu cunosc foarte bine natura conflictului de acolo. Singurul lucru care mi-a rupt sufletul, la propriu aproape, este ca oamenii de acolo chiar n-au din ce sa traiasca. Poti supravietui un an din doua pungi de ciuperci de padure culese peste vara? Si ceea ce este si mai grav este ca nu se intrevede nicio speranta… Ai dreptate cand spui ca nu ei vor beneficia de pe urma aurului extras de acolo si ca da, sunt interese foarte mari la mijloc. Doar ca, din punctul meu de vedere, statul ar trebui sa gaseasca o solutie si pentru oamenii care inca n-au plecat din Rosia Montana. Nu este suficient sa te duci sa te bati cu pumnul in piept ca nu vinzi resursele tarii, dar in acelasi timp sa pui lacatul pe usa minei si sa nu le oferi oamenilor care traiesc acolo nici macar o minima sansa la supravietuire. Pe principiul: descurcati-va cum puteti; pe noi nu ne intereseaza. Mi se pare inuman. Mai ales ca in zona nu se poate face agricultura sau stiu eu, altceva, de pe urma caruia sa-si poata duce traiul. De ce nu se preocupa el, statul, sa extraga aurul din Rosia Montana, ca noi toti inclusiv locuitorii de acolo, sa beneficiem de el, sa contribuie la rezerva tarii? E mai simplu sa nu faci nimic, sa distrugi si sa inchizi.

  1. No trackbacks yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: