Home > Despre... > Despre bãtrâneţe…

Despre bãtrâneţe…


      Scriam undeva, mai demult, cã timpul trece implacabil pentru fiecare dintre noi… cu toţii ne naştem, trãim şi murim… mai întâi deschidem ochii pe chipul mamei care ne ţine în braţe. Învãţãm sã mergem de-a buşilea, sã articulãm primele cuvinte şi sã descoperim, pe pipãite, lumea care ne înconjoarã. Apoi ne bucurãm de jucãriile copilãriei, jucãm leapşa şi ne dãm cu cai de lemn. Poate doar generaţiile actuale sã fi uitat jocurile simple ale vremurilor ancestrale şi sã le fi înlocuit cu acţiunea din vreun joc virtual.   

      Vine apoi adolecenţa cu fiorul ei de transformare, cu întrebãri fãrã rãspuns şi angoase, cu temeri şi aşteptãri şi mai ales cu dorinţa ca timpul sã treacã mai repede… Trece oricum, fãrã sã ne batem noi capul… şi-apoi unde se terminã adolescenţa şi începe tinereţea? Conteazã? Oricum se pãstreazã acelaşi zbucium şi aceeaşi dorinţã intrinsecã de a comprima timpul. De a-l lua în stãpânire în pastile mici, de a-l devora fãrã sã observãm cã, de fapt, el ne devoreazã pe noi… distracţie, prieteni, bãuturã şi iar distracţie şi iar prieteni şi iaraşi încã o zi, încã o noapte… fãrã griji, fãrã responsabilitãţi. Fãrã preocupãri majore, doar propria persoanã, aflatã în centrul universului. Pentru cã, pânã la urmã, asta e starea de fapt: percepţia fiecãruia despre sine însuşi este ca el e centrul universului. Sau buricul pãmântului, cum vreţi sã-i spuneţi. Asta îi dã dreptul sã facã orice, sã greşeascã, sã îşi cearã iertare şi sã greşeascã din nou. Sã fie superficial şi indiferent, sã fugã de responsabilitãţi şi sã aibã impresia cã totul i se cuvine. Şi nu e aşa? Nu toatã lumea ar trebui sã-i stea la picioare?

      Doar cã vorba româneascã spune cã mai întâi trebuie sã te dai cu capul de pragul de sus, ca sã-l vezi pe cel de jos. Şi uite-aşa, viaţa boemã lipsitã de griji a primilor ani de libertate nu dureazã mai mult ca bãtaia de aripi a fluturelui. Şi parcã de la un moment dat încolo, timpul parcã trece mai repede. Mai ales când deja ţi-ai fãcut o familie, a apãrut şi un copil şi nu prea mai ştii cum sã te împarţi între job, casã, grãdiniţã, vacanţe la socri şi din an în Paşte mai apuci sã-ţi tragi sufletul înecându-te într-un pahar cu vin. Şi în negrul lui lucios şi aromat parcã se naşte o întrebare care iese din pahar şi ţi se înşurubeazã în creier: oare când au trecut anii?

       Şi deşi n-ai ajuns la ea încã, te obsedeazã bãtrâneţea. Ţi-e teamã de pielea zbârcitã, de mişcãrile greoaie, de junghiurile de tot feluri, de manii şi mai ales, de moarte. Pai ce este oare bãtrâneţea decât antecamera morţii? (Nu mai ştiu unde am citit asta). Ţi-e teamã cã nimeni n-o sã-ţi mai deschidã uşa, ca n-o sã aibã cine sã-ţi dea un pahar cu apã. Ţi-e teamã de singurãtate şi neputinţã, de boalã şi frustrarea cã timpul ţi-a devenit, aproape peste noapte, cel mai mare duşman. Însã nu te poţi gândi la bãtrâneţe fãrã sã-i asociezi noţiunea de „experienţã”. Normal, din moment ce au trecut atâţia ani, s-au adunat ceva amintiri numai bune de povestit nepoţilor. Sau de ascuns, cât mai adânc în cotloanele memoriei, pentru ca nimeni, nici mãcar tu sã nu-ţi mai aduci aminte de ele. Şi asta pentru cã viaţa nu este întodeauna o poveste cu happy-end, nu este ruptã din basme şi de cele mai multe ori, vedem pe pielea noastrã, cã da, zmei existã şi te mai pot şi rãni pe deasupra. Doar cã iarãşi, lucrurile nu funcţionezã dupã un tipar. Nu poţi generaliza şi spune cã „toţi oamenii sunt nefericiţi”, „toatã lumea are parte de aceleaşi experienţe”. Ori tocmai aici, din punctul meu de vedere, constã diferenţa. Experienţa de viaţã privitã ca element determinant de diferenţiere inter-umanã.

       Mã simt bãtrânã, bãtrânã, bãtrânã… simt cum pielea mi-e zbârcitã şi uscatã, cum ochii mi se împãienjenesc, cum tremur din toate încheieturile şi cum lãuntrurile-mi sunt mãcinate de boalã. O boalã fãrã nume care macinã, macinã, macinã ca un vierme de care oricât te-ai strãdui, nu poţi scãpa.

       Citeam asearã o carte de Aurora Liiceanu şi tocmai imaginea viermelui, mai bine spus, a omidei, o evoca şi ea: „Discutam cu cineva, fiind amândoi plasaţi de o parte şi de alta a unui gard. Şi, în timp ce eu spuneam ceva, neimportant, acea persoanã îmi spune: „Ia uitã-te la bluza ta!” Mi-am aplecat capul şi m-am uitat. Sub umãr, pe piept, se aşezase comod o omidã uriaşã, verde-gãlbui, acea nuanţã fosforescentã pe care o vedem la uniformele celor ce lucreazã la drumuri pentru a fi vãzuţi sau la unii biciclisti prudenţi. M-am speriat şi nu mi-a trecut prin cap sã o arunc de pe mine, nu era greu. Printr-un gest scurt, ea ar fi dispãrut de pe bluza mea, deci de pe mine. Dar eu nu am mai gândit logic, spaima mi-a anulat mintea şi am început sã fug. Evident, cu omida pe mine, sub privirile uimite ale persoanei cu care discutam. Deci omida era cu mine. Dacã mut aceastã imagine în ideea cã avem un bagaj de care nu scãpãm, pot spune cã mergem în viaţã cu omida pe noi, fiecare cu omida lui”. Şi iatã cum bãtrâneţea nu stã în numãrul anilor pe care i-ai adunat ci în povara experienţelor pe care le porţi în spate…

  1. fsk
    May 14, 2011 at 10:50 pm

    Pastorel Teodoreanu a zis la un moment dat (la masa) ca vinul se naste, traieste si moare. Pacat ca nu se reproduce. Deci, suntem superiori vinului. Plus de asta, batranetea e un termen relativ, care nu (prea) tine de cati ani scrie pe fruntea noastra pe baza unei socoteli din buletin…

  1. No trackbacks yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: