Archive

Archive for March, 2011

Declaraţie de dragoste

March 19, 2011 10 comments

     Prima datã l-am vãzut intr-o dupã-amiazã de august, cu soare torid şi miros de pepene proaspãt tãiat. Ieşeam cu nişte prieteni dintr-o terasã şi ochii mi-au rãmas lipiţi de pielea negrã. Mi-a plãcut. Deşi nu intuiam atunci cum el urma sã devinã mai mult decât o simplã imagine. Mai mult decât o privire aruncatã în fugã. Mai mult decât un fior. Mai mult decât o dorinţã.

       A urmat apoi un lung drum pe Transfãgãrãşan, într-o noapte când parcã toate stelele încremeniserã. Aşa l-am cunoscut. Aşa am simţit cum vibreazã şi emanã forţã. Îl admiram atunci deşi nu aveam curajul sã mã apropii. Era ca o bijuterie frumoasã la care nu îndrãzneşti nici sã visezi. Ca un animal de pradã care îţi inspirã teamã şi dorinţã. Care te fascineazã deşi ştii ca te-ar putea ucide.  Şi totuşi… nisipul din clepsidrã cu fiecare fir scurs mi-a demonstrat din plin contrariul. L-am simţit atunci cã mã poartã spre o altã lume. O lume paralelã cu a mea. O lume plinã de libertate şi dorinţã. O revelaţie.

        Drumurile ni s-au despãrţit. Fiecare a continuat sã-şi vadã de viaţã. Eu, de a mea, zgomotasã şi încãrcatã, el de a lui, presãratã cu drumuri fãrã sfârşit. N-am încercat mãcar sã sper cã, undeva, cândva, ne vom regãsi. Cã vom petrece atâta timp împreunã. Cã vom împãrţi experienţe. Cã ne vom identifica unul cu altul. N-am încercat sã sper cã el va fi mai mult decât a fost atunci, pe Transfãgãrãşan: o imagine bine ascunsã-n suflet.

        Ne-am regãsit târziu, în toamnã. Eu, miratã sã-l revãd, el nerãbdãtor şi nervos ca la începuturi. M-am apropiat cu tandreţe şi teamã, neştiind dacã nu mã va pedepsi pentru îndrãznealã. Şi pentru uitare. Ne-am împrietenit treptat. Mai întâi cu sfialã, mângâindu-l încet, încercând sã-i descopãr punctul sensibil. Apoi, când am prins curaj şi mai ales încredere, mângâierile au devenit nervoase, simţindu-l cum vibreazã sub degetele mele. Şi cum toarce, ca o felinã, atât de ameninţãtoare şi totuşi atât de delicatã.

        Din dupã-amiaza aceea am ajuns nedespãrţiţi. Au urmat drumuri lungi, lungi tot mai lungi, tot mai întortocheate. Drumuri care m-au fãcut sã mã descopãr pe mine însãmi în fiecare vibraţie a lui. Drumuri în care am fãcut echipã fie cã strãbãteam colinele Ardealului, circuitul de la Arad sau trecãtorile stâncoase ale Alpilor. Drumuri în care nu ne-am abandonat unul pe altul nici când oboseala, surmenarea sau poate doar presiunea excesivã ne-ar fi impins sã clacãm. Drumuri în care dincolo de distanţele în spaţiu, parcurgeam distanţe în timp. Distanţe din noi.

        M-a învãţat sã sper din nou. Şi sã am încredere în mine. Mi-a arãtat cã viaţa, în griul ei cotidian, poate fi şi frumoasã. Ne-am bucurat împreunã de victoria mea, m-a durut sufletul când el a avut ceva de suferit. Mi-a demonstrat, şi nu o datã, cã meritã sã lupţi pentru ceea ce crezi. Pentru ceea ce îţi doreşti, atâta timp cât îţi doreşti din tot sufletul. Cã dincolo de aparenţe, de superficial, de grabã şi minciunã, existã şi limanul cãtre care tindem cu toţii. Doar cã, preocupaţi fiind de cotidian, uitãm. Uitãm sã privim în jurul nostru. Uitãm de noi înşine. Într-un fel ciudat, personal şi dureros, m-a readus la viaţã. Fãrã mãcar sã îmi dau seama. Fãrã sã simt transformarea care mã cuprinde şi mã face sã-mi nãpârlesc pielea de şarpe. Ne-am completat unul pe altul ca cele douã jumãtãţi ale lui yin şi yang. Eu, albã şi el, negru. Şi aşa cum yin are un punct yang aşa şi yang are un punct yin. Şi amândouã, împreunã, ating perfecţiunea.

      Întotdeauna mi l-am imaginat ca pe o felinã. O panterã neagrã, lucioasã şi seducãtoare. O panterã neagrã ce emanã forţã şi vitalitate. O panterã care mã putea sfâşia dintr-o mişcare dacã aş fi fãcut vreun pas greşit. Şi totuşi, o felinã care mã tolera. Şi mai târziu, a ajuns sã mã lase sã dorm pe laba ei, ca un gest de supremã tandreţe.

      Pentru mine este Mitsu. Pentru alţii doar o maşinã cu 4 roţi. Pentru mine, este fratele pe care nu l-am avut niciodatã. Pentru alţii, nu este decât o maşinã de vitezã. Pentru mine, este drumul cãtre libertate. Pentru alţii, doar un obiect de admirat sau detestat. Pentru mine este o parte din suflet care va rãmâne acolo şi când Mitsu va pleca spre alt stâpân sau alte orizonturi. Pentru ca dincolo de obiect în sine, experienţa este covârşitoare. Şi amintirile. Şi timpul care trece mãsurând lacrimi…

Dincolo de toate, rãmâne valoarea pe care le-o dãm lucrurilor.

  

 

Advertisements

Once in a lifetime

March 7, 2011 Leave a comment

       Anul trecut, prin noiembrie, cred, am plecat în Austria, destinaţia Solden, o micã staţiune de ski aflatã în inima Alpilor, aproape de graniţa cu Italia. Cum eu am fost cea care a stabilit itinerariul, îndrumatã de sfaturile binevoitoare ale unei hãrţi pe care am tot frunzãrit-o tot drumul  în cãutarea traseului perfect, bineînţeles cã ne-am rãtãcit. Impropriu spus „ne-am rãtãcit”, pentru cã faza care a urmat a pãrut desprinsã parcã din „Cãlãtoria elefantului” de Saramago.

       Ca sã ajungi la Solden, puteai alege între douã drumuri, unul pe teritoriu austriac, celãlalt presupunând mai întâi sã treci în Italia (spre Bolzano), şi apoi sã cobori din nou versanţii pentru a ajunge în mica vale unde Solden şi-a înfipt rãdãcinile. Amandouã pãreau cele douã braţe ale unui Y imaginar, mult arcuite, care plecau din Innsbruck, având corespondent Solden-ul pe o dreaptã menitã sã unescã cele douã puncte. Dacã mãsurai distanţa pe hartã, ai fi spus cã nu conteazã ce drum alegi, atâta timp cât destinaţia e aceeaşi. Sau cel puţin, acesta a fost gândul care m-a determinat sã dau cu banul. Şi alegerea a fost ca de la Innsbruck sã coborâm spre Brenner , sã trecem graniţa Italiei şi sã o luãm spre Vipiteno, pentru a tãia inima Alpilor Orientali prin cateva trecãtori muntoase – pasul Brenner, San Leonardo şi Monte Giovo, şi pentru a ne întoarce apoi pe creste pe teritoriul austriac. Bineînţeles, numele pe care vi le-am înşirat aici, nu cred sã vã spunã mare lucru… mai ales cã da, recunosc, georgrafia nu e tocmai punctul meu forte.

      Însã nu despre geografie vroiam sã vã vorbesc ci despre lucruri pe care le simţi o singurã datã în viaţã. Pentru cã da, experienţa Alpilor în prag de iarnã rãmâne once in a lifetime. Imaginaţi-vã un drum de munte, îngust de numai câţiva metri, pe care ai tot timpul impresia cã o sã aluneci în prãpastie, care urcã, şerpuind pe mai bine de 20 de km, pânã la altitudinea de 2099m. Urcând, urcând spre necunoscut, cu fiecare curbã lãsatã în urmã, cu fiecare metru parcurs, simţeam cã ajung tot mai aproape de destinaţie. E aici, dincolo de muntele ãsta. Doar la caţiva paşi. Trebuie un efort de voinţã pentru a ajunge. Mai ales cã drumul parcurs din Bucureşti, dintr-o bucatã, s-a întins pe mai bine de 1600 de km. Iar oboseala nu este tocmai cel mai bun companion de drum.  Şi totuşi… încã un pic, încã un kilometru şi apoi ne vom putea odihni. Şi încã un pic, mai avem puţin, puţin. N-am ajuns încã la destinaţie, dar o intuiesc, o vãd cu ochii minţii. Şi patul moale cu aşternuturi albe, şi ceaiul fierbinte, fierbinte, bãut la gura şemineului din cana care cântã iodlere, şi liniştea patriarhalã care se lasã odatã cu primii fulgi de zãpadã.

       Şi iatã… aproape am ajuns la graniţa cu Austria. Dincolo de creasta asta trebuie sã fie Solden-ul… uffff… de-am ajunge odatã, cã nu mai pot. Am oasele muiate de obosealã, hainele nãclãite de transpiraţie şi aş da aproape orice pentru o cafea. N-am timp sã vãd peisajul, şi-aşa e noapte şi de-abia vãd poteca pe care şerpuim şi noi cu cele 4 roţi ale noastre. Am deschis geamul pentru o clipã şi am respirat aerul tare, de munte. Un sentiment ciudat, de nelinişte amestecat cu plãcere, s-a insinuat prin fiecare por zbârlit de frigul de afarã.  Şi o ciudatã voluptate. Parcã toatã viaţa mea aş fi lãsat-o în urmã, undeva dincolo de munţii aştia. Parcã fiecare kilometru parcurs n-ar fi fost cãtre o destinaţie precisã, un simplu oraş pe o hartã, ci cãtre un centru al cercului din inima mea.

        Am întins mâna şi am prins un fulg de zãpadã, ce a murit uşor sângerând lacrimi în palma fierbinte. Mi-era dor. De puritate, de inocenţã, de vremurile ancestrale când eram fãrã patã. De vremurile când eram copil. De mine însãmi. Ştiam cã în curând drumul se va sfârşi, vom parca maşina în faţa hotelului şi ne vom amesteca şi noi cu turiştii veniţi sã se bucure de iarnã la Solden. Vom fi la fel cu ceilaţi, mult prea grãbiţi, deşi în vacanţã, sã vedem cât mai mult, sã luam în stãpânire fiecare lucru nou, fãrã a ne oferi rãgazul de a ne opri pentru câteva clipe şi a privi cu atenţie în jurul nostru. Sau în noi înşine.

        Însã drumul pãrea cã nu se mai sfârşeşte. Doar pãrea, pentru cã în realitate s-a sfârşit mult prea brusc. Cu o barierã. Şi dincolo de ea, o nesfârşire albã. Stupoare? Ciudã? Frustrare?  Timp pierdut şi obosealã dublã? Toate la un loc. Şi foarte multã neînţelegre. Cum? De ce? De ce aşa? De ce noi?  Exista însã şi o explicaţie logicã: nefiind un drum folosit în mod frecvent, austriecii nu s-au obosit sã-l deszãpezeascã. Italienii, conştincioşi, au dat zãpada pânã la graniţã, deşi doar faptul cã pe ici pe colo mai rãsãrea câte o cabanã, ar fi motivat un astfel de gest, aproape absurd când nici ţipenie de om n-ar avea ce sã caute pe astfel de drumuri neumblate.

        Am plecat  cu inima strânsã de angoasã. Am plecat fãrã sã privesc înapoi. O singurã imagine mã obsedeazã de atunci, din acea dimineaţã de iarnã mirosind a trecut. Un flash care se agaţã de o fãrâmã de memorie: un drum şerpuit printre pãşuni atât de verzi încât nici n-ai fi spus cã e început de iarnã. Maşina noastrã, goalã, opritã în mijlocul drumului ca un animal în aşteptare, fremãtând. Şi munţii… atât de albi, atât de înalţi, atât de imposibil de ajuns. Atât de profund totul aşa cum oglinda apei ascunde adâncimi nebãnuite. Şi totuşi atât de static, ca o vedere trimisã din ţinutul vãcuţei Milka.

        Ne-am intors pe drumul singuratic însã parcã ceva din magia nopţii trecute se pierduse odatã cu ea. Parcã intrasem intr-o poveste cu zâne şi acum, odatã cu ivirea zorilor am constatat ca de fapt domisem liniştiţi în propriul pat. Am ajuns înapoi la Innsbruck şi am luat-o pe celalalt drum, mult mai lin, mai plat, mai lipsit de farmec. Un drum obişnuit la capãtul cãruia existã o destinaţie. O destinaţie la fel de precisã ca ceasurile elveţiene ce ticãie neîncetat. Soldenul ne aştepta, parcã râzându-şi în barbã de mica noastrã întâmplare. Trei zile mai târziu am plecat spre România, promiţându-ne cã nu vom povesti nimãnui despre periplul nostru noctambul printre prãpãstii. Nu ar fi fost ceva cu care sã ne mândrim.

         De-abia târziu, dupã câteva luni am înţeles adevãratul sens al cãlãtoriei mele iniţiatice. O greşealã pe care nici chiar dacã aş repeta-o în mod conştient n-ar mai avea acelaşi farmec şi  mai ales aceleaşi înţelesuri. Uneori întâmplarea este cel mai destoinic profesor. Când doar un pas te mai desparte de ceea ce-ţi doreşti, opreşte-te pentru o clipã din goana cãtre moarte: s-ar putea sã fi greşit drumul.

1 martie fãrã mãrţisor

March 1, 2011 2 comments

       Încã de micã îmi plãcea sã primesc mãrţişoare… în mintea mea de copil, reprezentau un simbol al primãverii apropiate, nevãzute încã, dar intuite. Parcã primãvara, ea însãşi, reuşea sã prindã viaţã prin micul ghiocel abia înflorit, sau prin nevinovãţia unui animãluţ de sticlã oferit pe post de mãrţisor. Îmi aduc aminte de colecţia întreagã strânsã de bunica-mea şi pusã cu sfinţenie pe unul din rafturile bibliotecii. Jinduiam ore întregi privindu-o, dar bineînţeles, cu micile jucãrii de sticlã n-aveam voie sã mã joc. Dacã, din nebãgare de seamã, aş fi spart vreun elefãnţel sau vreun cãţeluş? Sau dacã vulpea  ar fi rãmas fãrã coadã? Aveam eu duzinile mele de jucãrii. Şi totuşi mirajul animalelor de sticlã, mãrţişoare primite de bunicã-mea an de an pe post de vestitori ai primãverii, a continuat deşi vremurile s-au schimbat, vremurile lor au trecut.

      An dupã an, am continuat sã primesc şi sã ofer mãrţisoare. De la colegi, de la prieteni, de la familie, de la partenerul de viaţã. Tot felul de mãrţişoare… unele simbolice, luate în fugã de la vreo gurã de metrou, altele cumpãrate cu grijã, cu sãptãmâni înainte, diverse obiecte pe post de mãrţişor. De la bijuterii şi parfumuri scumpe, la haine sau alte lucruri de care ceilalţi credeau ca am nevoie. Şi de fapt… de fapt aveam nevoie de altceva. Un mãrţişor mult mai simplu. Dar mult mai greu de oferit. De o vorbã, de o îmbrãţişare, de alintul pe care numai afecţiunea ţi-l poate oferi.

       Ne-am obişnuit sã urmãm tradiţia transformând-o într-o convenţie. „Ah, am uitat, azi e 1 martie?” şi dãm fuga la primul chioşc, luam primele flori întâlnite în cale, primele mãrţişoare, chiar dacã sunt urâte, prost lipite sau toate la fel şi le împãrţim orbeşte tutor colegelor, prietenelor, tocmai ca sã nu ne poatã acuza de indiferenţã. „Ce bine, am bifat-o şi pe-asta! Am scãpat pânã la anu’!”  gândim nepãsãtori dupã ce a mai trecut încã un Mãrţişor. Şi adormim fericiţi cu gândul cã da, încã o datã ne-am achitat exemplar de obligaţii. Obligaţia de a oferi ceva ce, ştim bine cu toţii, celãlalt nu are nevoie. Mã veţi contrazice spunându-mi cã asta depinde de valoarea „mãrţişorului”. Corect, doar cã dacã primeşti o maşinã sau un apartament pe post de „mãrţişor”, atunci, din punctul meu de vedere, nu mai e „mãrţisor”. Este o încercare de cumpãrare a unui suflet. Ori firul acela simplu, împletit roşu cu alb, agãţat simbolic de orice obiect oferit pe post de mãrţişor îşi ţipã trãdarea în clipa în care gestul este denaturat. Nu valoarea obiectului dã valoare gestului în sine. Nu teatralitatea gestului îi demonstreazã esenţa. Doar cã, în graba noastrã de zi cu zi, în acţiunile noastre superficiale, uitãm sã vedem dincolo de aparenţe. Mãrţişorul nu ar trebui sa fie un târg, un troc, un schimb de lucruri fãrã valoare doar pentru cã „trebuie”. Pe care oricum, dupã ce prima zi din martie a trecut, le înghesuim agasaţi într-un sertar, uitând bineînţeles de la cine le-am primit. Asta dacã nu le aruncãm pe toate a doua zi ca sã nu mai ocupe spaţiul degeaba.

       De fapt, cred cã ar fi suficient sã oferim îmbrãţişãri pe post de mãrţişor. Îmbrãţişãri simple, pornite din suflet şi oferite tuturor celor de care ne pasã. Şi firul roşu al mãrţişorului ar lega douã suflete care se regãsesc, care comunicã, care împart o bucurie simplã, necosmetizatã de convenienţe. Asta dacã am avea curajul sã fim noi înşine.

      Vã povesteam la început despre menajeria de sticlã a bunicã-mii. Anii au trecut şi colecţia ei de animãluţe s-a împuţinat pânã când a dispãrut cu totul. Unele s-au spart, altele s-au pierdut şi în locul lor au apãrut alte bibelouri menite sa fie expuse. Ele mai existã doar în sufletul meu, ca un mãrţişor care aşteaptã sã fie dat de fiecare 1 martie. Şi totuşi…

     Astãzi eu nu am primit încã niciun mãrţişor. Voi?

%d bloggers like this: