Archive

Archive for February, 2011

Despre facebook şi alţi demoni…

February 5, 2011 13 comments

      Nu cred cã existã om pe lumea asta care sã nu fi fost curios mãcar, sã-şi creeze un cont pe facebook. Da, ştim cu toţii cum funcţioneazã reţeaua, mai ales cã mulţi dintre noi ne-am „încadrat” deja în rigorile noului sistem. Am spus „sistem”? mda, aţi putea sã mã contraziceţi replicând cã nu te obligã nimeni sã-ţi faci cont pe o reţea de socializare, cã ţine de propria voinţã, libertate de alegere, plãcerea de a cãuta şi de a gãsi oameni care gândesc la fel ca tine…

      Şi poate cã dintr-un punct de vedere, aparent, aveţi dreptate. E plãcut sã împãrtãşeşti idei, sã le oferi şi altora ceva din felul tãu de a fi, de a gândi, de a simţi, din lucrurile care îţi plac. E plãcut sã ştii cã poate, cineva care vede postarea, apreciazã  gândurile şi sentimentele tale, cã se poate identifica individual cu tine în anumite preferinţe muzicale, literare, de opinie. Însã  întrebarea care se pune este „existã limite”?  În ce mãsurã vrei sã te „identifici” cu toţi prietenii tãi din lista care poate numãra 100, 200, 1000 sau 5000 de indivizi… în ce mãsurã aceastã partajare a propriului eu, a spaţiului privat, te expune pe tine ca individ, te face sã trãieşti într-o vitrinã, o vitrinã cu oameni, poze şi gânduri, dar totuşi  o vitrinã? Nu devii oare vulnerabil în clipa în care fiecare poate lua ceea ce-i convine din tine, fiecare se poate servi, ca la o cantinã, din ceea ce-i oferi  tu pe tavã într-un sistem care impune „traiul la comun”?

       Am cont pe facebook şi da, recunosc, într-o anumitã mãsurã, sunt dependentã de el. În fiecare dimineaţã, mã trezesc şi în timp ce îmi beau cafeaua, deschid mailurile şi inevitabil… facebookul. Şi nu este suficient sã îmi fac noi prieteni, sã le rãspund unora care îmi scriu, sã comentez şi eu lucrurile care îmi plac, şi sã postez şi eu, la rândul meu, fragmente de viaţã, fragmente de suflet, fie cã este vorba de fotografii, melodii sau citate. Nu… nu este suficient cã am ajuns sã trãiesc virtual, aşa cum existã jocurile în care îţi iei un animal de casã pe care te obligi sã-l îngrijeşti şi care în doua zile moare dacã ai uitat, de exemplu, sã-i dai apã. Nu! Îmi mai şi place… fãrã sã-mi dau seama cã pur şi simplu am uitat sã mai trãiesc, la propriu, în lumea realã. Nu mã mai vãd cu prietenii mei apropiaţi, pentru cã deh… putem vorbi pe facebook, nu mai facem schimb de opinii pentru simplul fapt cã este suficient în fiecare zi sã citeşti statusurile celor care te intereseazã, şi deja le ştii starea de spirit, nu mai socializãm afarã, în lumea realã, dincolo de ecranul monitorului, pentru cã e atât de simplu sã hoinãreşti pe facebook şi sã gãseşti oameni asemãnãtori  ţie… pentru ce?  Pentru „socializare”… dar ce înseamnã socializare astãzi când toate lucrurile s-au comprimat şi şi-au pierdut esenţa? Când oamenii se grãbesc sã sarã peste etape, sã facã mai întâi sex şi pe urmã sã afle cum îi cheamã, sã muşte mai repede şi mai cu poftã din fructul ispitei fãrã a vedea cã este plin de viermi? În goana asta nebunã prin locuri, timpuri, oameni, nu facem altceva decât sã bifãm experienţe, mai mult sau mai puţin fericite, dar cu siguranţã superficiale. Nu mai aşteptãm sã ne îndrãgostim. Ne îndrãgostim virtual. Nu mai trimitem flori. E de ajuns sã postãm o pozã pe „wall”. Nu mai comunicãm. Folosim chatul. Nu mai trãim. Ne mulţumim cu surogate.  În goana asta nebunã împotriva morţii, lucrurile simple ale vieţii şi-au pierdut valoarea, şi-au pierdut farmecul. Sau poate noi ne-am schimbat între timp sistemul de valori. Noi considerãm „normal” sã pierdem o zi întreagã pe facebook în loc sã citim o carte, sã ieşim la aer în plin soare, sã ne bucurãm cã suntem liberi.

      Nu, nu suntem liberi… avem doar iluzia libertãţii. Credem cã noi suntem proprii noştri stãpâni, când în realitate, sistemul este cel care ne guverneazã. Suntem doar rotiţe într-un angrenaj al cãrui mecanism ne striveşte propria viaţã. Şi nici mãcar nu ne dãm seama de asta. Trãim într-o lume virtualã luând de bun tot ceea ce ea ne oferã cu atâta generozitate. Luãm tinicheaua drept aur în încercarea noastrã, stupidã, de a avea impresia comunicãrii. Credem în himere, credem ca fiecare obiect din vitrinã este ceea ce pare, fãrã sã luãm în seamã cã acea imagine poate fi de fapt o hologramã. Un fals odios menit sã parã o capodoperã. Şi-atunci unde este echilibrul? Cum sã nu te laşi indus în eroare când fiecare vine şi îşi expune pe tarabã tot ceea ce crede el de cuviinţã, încercând sã se arate într-o luminã cât mai favorabilã pentru a cãpãta cât mai multe „like-uri”. Pentru a cerşi atenţie. Pentru a impresiona privirea unui eventual cumpãrãtor care îşi plimbã ochii prin vitrinã. Şi uite-aşa, totul se transformã într-un comerţ, chiar dacã fãrã bani, un comerţ de senzaţii, cuvinte, întâlniri. Un schimb care ucide poezia unui contact real, nemijlocit de aparenţe.

       Ca sã nu mai pun la socoteala cã el, facebookul, s-a insinuat în viaţa mea ca un hoţ şi mi-a furat-o. Dacã la început îl verificam o datã dimineaţa şi încã o datã seara, treptat, pe nesimţite aproape, mi-a furat tot timpul. Şi pe mine odatã cu el… acasa îl am deschis, la birou îl am deschis, cred cã şi la emisiune ar mai lipsi sã îmi instalez un laptop sub nas, deschis pe … facebook. Şi mã mai plâng cã n-am timp. N-am timp sã citesc, sã învãţ, sã ies cu prietenii, sã ma plimb, sã trãiesc. N-am timp. Cronofagia a devenit un stil de viaţã. Partea proastã este ca el, facebookul, stârneşte adicţii. Oare câte „like-uri” am mai primit la linkurile pe care le-am postat? Cine a mai comentat  vreo pozã de-a mea? Cine m-a mai bãgat în seamã? Fãrã limite. La infinit.

       Nu pot nega cã are şi pãrţi bune. Mi-am gasit prieteni din liceu care sunt doar la un click distanţã, am mai gãsit lucruri demne de citit, promovate în acest imens spaţiu în care valorile sunt puse la grãmadã cu kitsch-ul.  Doar cã sub aparenţele comunicãrii, non-comunicarea se insinueazã tot mai mult. Alãturi de fals, minciunã, cronofagie, adicţie. Depinde de fiecare cât lasã acest demon sã-i stãpâneascã  viaţa.

%d bloggers like this: