“Tu ai murit, pe tine te intalnesc la tot pasul,
Tu, cel pe care l-am iubit si-l iubesc ca pe-un mort
De ce-mi iesi in cale ca oricare altul?
Din tot ce-a fost patima si dezamagire cat a trecut?
Cat a ramas?
Din zborul meu catre tine, spre piscuri muiate in albastru,
Din caderile in prapastii inghetate si negre,
Unde, de ce m-am oprit? Unde ma aflu?
M-ai jupuit, m-ai faramitat, m-ai inselat
Cum de-am iesit din visul asta urat mai intreaga,
Mai bogata, mai vie?
Tu ai murit… Eu sunt vie,
Si zilnic, aproape de tine ma gandesc la ce-a fost,
La ce-o sa fie!
Ochii-mi ard de lacrimi incremenite.
Sufletul mi-e parjolit.
Tu ai ramas in amintire intreg, viu, ca o faclie…
Dar tu esti mort, iubitul meu. Faclia arde
La capataiul dragostei mele.
Si nu-mi pare rau.
Dragostea mea a murit, dar in cenusa mai sunt farame, incandescente, vii
Dac-ai veni, dac-ai sufla… s-ar aprinde…
Flacaruile albastre s-ar rosi, s-ar intinde.
Valvataile m-ar cuprinde iar, fara mila.
Dar tocmai asta nu vreau.m
Prin ele o data am trecut,
Le-am simtit arsura,
M-am zvarcolit in focul dragostei si n-am pierit.
Am scapat vie!
Acum, in prospetimea zapezii, am simtit ghioceii.
Pe crengi arse de frig, simt, presimt mugurii…
Ii vad, ii aud cum se sparg.
Am sa-i astept.
Am sa duc intaile frunze,
Toata primavara am s-o duc la mormantul dragostei mele…
Acolo, stii unde…
Pe maidanul pe care ai zvarlit-o,
Uite acum cum straluceste,
Ca un licurici intr-o padure… noaptea!
Dragostea mea a murit!
Dar uite-o intreaga in steaua de acolo,
Intaia stea pe tot necuprinsul acestui amurg,
Uite-o intreaga in lacrima care a ramas agatata,
Intre gene…”
Cella Serghi
Irninis Miricioiu 
Am primit mailul cu poezia intr-un moment in care exact asta simt, ce ai scris si tu ..Ma gandesc ca poate e un semn …
nimic pe lumea asta nu e intamplator… totul este doar o piesa dintr-un puzzle urias compus de Dumnezeu pentru noi oamenii…
Marturisesc ca m-am incredintat cu greu de minunatia acestei lumi. Am cautat intamplarea din umbra… intamplarilor pana cand mi s-au impaienjenit ochii – merci, Cella 🙂 – si deseori mi s-a parut mai lesne sa nu inteleg decat sa cred. Cu toate ca n-am ajuns sa-ti impartasesc viziunea cu puzzle-ul, am simtit prea des si prea adanc atingerile miraculoase asupra vietii mele ca sa mai fie loc de tagada. Starui, insa, in a pretui infinit mai mult un gest asumat decat o potrivire, oricat ar fi de celesta. Daca este neindoielnic ca Dumnezeu ne da, noua ne revine epopeea de a ne baga in traista; iata o provocare in fata careia ne dovedim adeseori nevolnici. Si astfel ajungem sa ne pierdem printre stive de sanse irosite si regrete tarzii. Poate ca avem nevoie mai degraba de curaj decat de minuni, de felii de viata in locul sedintelor de spiritism. Dau o mie de apusuri de soare pe un singur rasarit. Anyone interested? 🙂