Home > Litere si ... alfabete > Blog Litera si meditatii despre dragoste…

Blog Litera si meditatii despre dragoste…


          Ieri, cred, am primit un mail de la Editura Litera in care noua, cititorilor, ni se lansa o provocare: Let’s talk about love books… “Intra pe blogul Litera si spune-ne care este cartea ta de dragoste preferata. Cele mai interesante comentarii vor fi rasplatite in fiecare saptamana din luna februarie cu bilete la teatru- spectacolul Rencontres – compania de teatru Passe Partout Dan Puric”.

          Mi-a placut foarte mult ideea, mai mult decat posibilitatea de castiga bilete la teatru (initiativa care mi se pare geniala, atat de a promova spectacolul, cat si de a promova mai bine editura!), chiar indemnul de a “pune mana si scrie”… si iata ce-a iesit pana la urma…

 

        Dumnezeu a spus: sa fie lumina! Si din lumina Lui s-au facut toate lucrurile… omul, cu bune si cu rele, este tot creatia lui Dumnezeu, nascuta tocmai din iubire… tocmai de aceea, sentimentul in sine reuseste sa transceada prezentul, plasandu-se intr-o atemporalitate… 
         Cu totii am iubit macar o data si am crezut ca dragostea noastra e unica. Nimeni nu a mai simtit cu asa intensitate, dorul acela nedefinit care ne-a mistuit sufletul… nimeni n-a stiut cate nopti am vegheat cu gandul inghenuncheat in fata persoanei iubite, cate lacrimi nu au curs si s-au uscat de acelasi dor… intr-adevar, dragostea fiecaruia este unica tocmai in individualitatea ei, chiar daca povestile de dragoste sunt toate niste variatiuni pe tema data. cred ca asta este si farmecul cartilor de dragoste: sa reprezinte o infinitate de potentialitati ale aceleiasi trairi, incercand sa cuprinda in cuvant, tot ceea ce insusi cuvantul nu a putut cuprinde…
         Recent am recitit una dintre cartile care mi-au ramas adanc, in suflet…. de fapt, periodic, simt nevoia sa recitesc unele carti care intr-un fel sau altul, mi-au marcat viata… si cand spun acest lucru, ma refer ca ori de cate ori simt nevoia sa ma intorc in trecut, ma duc la biblioteca si aleg una dintre cartile “alese”… cate una pentru fiecare stare…

         Revin: recent am recitit una dintre cartile mele preferate, Dragoste in vremea holerei… de ce am simtit brusc nevoia de Marquez cand ma aflu in plin plan de citit-recitit literatura romaneasca interbelica? De ce, cand ultimele carti citite au fost Panza de paianjen – si pe ea am simtit nevoia s-o “recitesc” a Cellei Serghi si Trei dinti din fata a lui Marin Sorescu? De ce am simtit nevoia sa sar de la concretetea realismului romanesc din vrema comunista, (mai ales ca urmatoarea pe lista era Cel mai iubit dintre pamanteni) la atitudinea boema si atat de intortocheata (ciudata comparatia, nu?) a lui Marquez si al sau realism magic…

         Nu pentru ca este un roman de dragoste. Motivul ar fi prea simplu. Nu pentru ca simteam nevoia unei variatii. Prea banal. Nu pentru ca trebuie. S-ar risipi placerea lecturii. Ci pentru ca  am simtit altfel curgerea timpului. Picatura cu picatura. Fir de nisip cu fir de nisip, pana la ultima farama din clepsidra. Pana la final. Pana la moarte.

          Este ciudat sa simti aproape organic cum trece timpul. Nu neaparat cum imbatranesti, cum pielea devine mai zbarcita, cum ochii mai tulburi si parul mai alb… nu neaparat cum simti constrangerile sociale in jurul tau care iti amintesc inexorabil ca trebuie sa faci “aia” si “aia”, doar pentru ca “le-a venit vremea”. Ci pentru ca fiecare secunda care trece lasa ceva in urma ei. Un parfum. O dara. Un ecou. Un strop din tine.

          Asa se intampla si in cartea lui Marquez. Un roman pe cat de tulburator, pe atat de ireal… tocmai pentru ca, doar in carti mai intalnesti spiritualizarea dragostei, ca sentiment trascedental,  fidelitatea sufleteasca plasata dincolo de pasiunile carnii, asteptarea… desi povestea pare  banala: doi tineri se indragostesc unul de altul, mai bine spus, unul de scrisorile celuilalt, si decid sa se casatoreasca… insa tocmai aici, intervine realitatea cruda, atunci cand “ea”, Fermina Daza, refuza sa ii mai ofere dragostea, refuza sa se mai lase prinsa in sentimentalismul dulceag al pasiunii iubitului ei, tocmai in ideea unei incompatibilitati sociale, morale si individuale pe care ea o resimte ca pe o bariera de netrecut in calea dragostei lor… tocmai de aceea, casatoria cu doctorul Urbino nu este altceva decat un act deliberat pragmatic, o conventie sociala in care se complace tocmai in virtutea ideii ca stabilitatea unei familii este mult mai importanta decat orice izbucnire tumultoasa a sufletului… la prima vedere, Fermina Daza pare femeia calculata care nu este in stare sa iubeasca convulsiv, sa se lasa prada pasiunilor care parjolesc sufletul, o femeie care se bucura sa fie mereu “la moda” si in atentia publicului, model de femeie puternica, hotarata, cea care de fapt pastoreste destinul barbatului ei… un barbat care, aici, pare mai mult o marioneta lipsita de individualitate, persoana mondena si totusi stearsa a carui unica actiune voluntara a fost o scurta idila cu una dintre pacientele sale; actiune menita, desigur, sa ii redea increderea in sine, sa il revalorifice in proprii sai ochi de mascul, sa il repozitioneze pe o harta a propriei barbatii adormite…

          La antipod se afla Florentino Ariza, devenit, in urma refuzului atat de dureros al Ferminei Daza, un fel de Don Juan deghizat, manat sa caute fara incetare eternul feminin si fara sa-l gaseasca niciodata… mai bine zis, menit sa o caute pe Fermina Daza in fiecare femeie pe care o poseda, fara ca acest lucru sa il poata face fericit… astfel, dragostea carnala, trecuta dincolo de flirt si viciu, devine o transcedere catre dragostea imaculata, sacralitatea dragostei catre Fermina Daza fiind singurul lucru care nu il lasa sa cada in abjectie, care il inalta desi el insusi este un idol cazut… socheaza intr-o mare masura ideea dragostei plasate pe doua axe temporale: dragostea traita cu intensitate in prezent, manifestata in fiorul resimtit la atingerea fiecarei necunoscute care i se ofera lui Florentino Ariza cu nevinovatia unui fruct prea copt cazut din pom, si proiectia dragostei ideale pentru Fermina Daza, dincolo de timp si spatiu… este un amalgam de trairi, unele de o neobisnuita profunzime, altele de o inspaimantatoare frivolitate, pe care Florentino Ariza le experimenteaza, in incercarea sa de a opri timpul… prin dragoste. Cu fiecare amanta pe care o cucereste, Florentino se simte mai singur, cu fiecare trup pe care il deseneaza in propria-i memorie, el recunostituie o bucatica din trupul iubitei sale ideale, trup pe care, insa, nu l-a cunoscut niciodata… Dragostea nu mai este o experienta traita in doi, ci devine vointa unuia singur, in incercarea sa disperata de a invinge timpul…

      Pentru ca desi vietile fiecaruia isi urmeaza cursul, timpul este unicul lor dusman. Nu sotul Ferminei Daza, nu insitutia casatoriei sau juramantul de fidelitate, nu nenumaratele amante ale lui Florentino Ariza, nu conventiile sau interdictiile sociale, ci… timpul. Acest unic inamic pe care nimeni nu il poate invinge… acest unic inamic care imbatraneste trupul, si secatuieste sufletul. Si daca l-am parafraza pe Platon, “timpul aduce totul cu el, numai el stie sa schimbe nume, infatisare, natura si soarta.”

       De fapt, el este si cheia romanului. Este ciudat cum noi, oamenii, asteptam sa treaca timpul… ne ocupam vietile cu orice, pentru a resimti cu mai putina intensitate apasarea secundei. Ne prefacem ocupati, incercam sa muncim cat mai mult, sa ne umplem vietile cu nimicuri pentru a nu simti, in fond, cat suntem de singuri. Farseuri ai propriei noastre existente, ne prefacem fericiti. Incercam sa ne mintim permanent, ca asta este viata pe care am visat-o, ca suntem niste oameni impliniti care nu mai au ce sa isi doreasca… si tocmai asta este capcana timpului, in care cadem cu totii… viata nu este altceva decat asteptarea mortii, o asteptare mai mult sau mai putin constienta. “Cand ma gandesc la moarte, singurul lucru de care-mi pare rau e ca s-ar putea sa nu mor din dragoste”, scrie Marquez… Ori tocmai acest lucru l-a inteles Florentino Ariza: ca nimic nu este imposibil in dragoste, nu exista unitate de masura care sa ii autentifice existenta, si insusi timpul nu este decat iluzia unei risipiri. Dincolo de timp, dincolo de asteptarea unei vieti, dincolo de jocurile lumii si ale mintii, dincolo de suferinte si de rigorile unei societati aflate in continua schimbare, doua suflete se regasesc asa cum au facut-o odinioara, pentru a alcatui din nou, acel existential “unu”, centru al lumii, demiurg, Dumnezeu.

 Irninis Miricioiu

 

  1. Ciprian Birtea
    February 8, 2010 at 8:08 pm

    Stimată doamnă Irninis Miricioiu, vă mulţumesc mult pentru această postare. M-a impresionat atât de mult modul în care aţi vorbit despre “Dragoste în vremea holerei”, de Gabriel García Márquez, încât m-aţi făcut curios. Chiar aş vrea să-l citesc, având în vedere că eu, până acum, în afară de “Enigma Otiliei”, mai citisem doar romane cavalereşti, cum ar fi “Cei trei muschetari” şi “După douăzeci de ani”, de Al. Dumas-tatăl, care este o continuare la “Cei trei muschetari” (apropo, DOOM-ul agreează atât forma “muschetar”, cât şi forma “muşchetar”, cu “ş”, eu agreez doar prima formă, întrucât cuvântul este format din “muschetă” + sufixul “ar”, nu “muşchetă”), “Don Quijote de La Mancha”, de Miguel de Cervantes Saavedra ş.a., asta pentru că sunt pasionat de aventură, şi mai puţin de dragoste. Dar, cum am spus, subiectul acestui roman de dragoste, dar mai ales modul în care l-aţi comentat mi-a deschis “apetitul” pentru citit. Vă mulţumesc foarte mult pentru această postare, şi vă aştept şi cu altele. Sunteţi minunată!!!

  1. No trackbacks yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: