Archive

Archive for August, 2009

Psalm de Tudor Arghezi

August 28, 2009 1 comment

 angel-sad

Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!
Copac pribeag uitat în câmpie,
Cu fruct amar şi cu frunziş
Ţepos şi aspru-n îndârjire vie.

Tânjesc ca pasărea ciripitoare
Să se oprească-n drum,
Să cânte-n mine şi să zboare
Prin umbra mea de fum.

Aştept crâmpeie mici de gingăşie,
Cântece mici de vrăbii şi lăstun
Să mi se dea şi mie,
Ca pomilor de rod cu gustul bun.

Nu am nectare roze de dulceaţă,
Nici chiar aroma primei agurizi,
Şi prins adânc între vecii şi ceaţă,
Nu-mi stau pe coajă moile omizi.

Nalt candelabru, strajă de hotare,
Stelele vin şi se aprind pe rând
În ramurile-ntinse pe altare –
Şi te slujesc; dar, Doamne, până când?

De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte
Şi de-a rodi metale doar, pătruns
De grele porunci şi-nvăţăminte,
Poate că, Doamne, mi-este de ajuns.

În rostul meu tu m-ai lăsat uitării
Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger.
Trimite, Doamne, semnul depărtării,
Din când în când, câte un pui de înger,

Să bată alb din aripă la luna,
Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună.

Advertisements

Un pom in toamna – Yusuf Idris

August 27, 2009 4 comments

15_19_1---Tree--Sunrise--Northumberland_web

         “Nu departe se afla un pom. Un pom mereu in toamnã: cu frunzele de un verde gãlbui prãfuit abia ţinându-se de crengi. Un pom de care se desprind, la fiecare adiere a vântului, o mulţime de frunze. Iţi inchipui cã la capãtul zilei va rãmâne gol, dar nu se intâmplã aşa: frunzele sale nici nu se impuţineazã nici nu sporesc. Este mereu in toamnã: cu frunzele de un verde gãlbui prãfuit, fãrã fructe, fãrã flori, fãrã nume. Un pom…Dacã stai pe loc, suprafaţa aceea mãrginitã de cercul orizontului se lãrgeşte. Pe masurã ce te ridici devine tot mai mare. Dacã ai putea sã te inalţi indeajuns ai cuprinde intreaga lume.

         Intinderea pe care o cuprinzi cu ochii e liniştitã si tãcutã. Doar din vreme in vreme, când vântul trimite adieri intrerupte, imperceptibile ivite cine ştie cum, auzi frunzele foşnind incet – incet. Apoi vântul geme prelung, smulgând câteva frunze şi stârnind la suprafaţa pãmântului puţin praf: Tulpinile mãcinate ale unor vechi paie de orez. Glasul si mişcarea se intrerupe apoi; nu le mai tulburã decât o ultimã tremurare a unei frunze. Totul revine la tãcere; o tãcere nu prea intunecatã, dar nici luminoasã. O tãcere semãnând cu lumina din intinderea pe care o cuprinzi cu ochii, atunci când nu e soare. O luminã indirectã si impuţinatã, fãrã sã se modifice in vreun fel; nici nu sporeşte, nici nu slãbeşte, chiar dacã o atinge tremurul mişcãrii. Este ca linia feratã lungã şi indiferentã in existenţa sa, in intinderea sa, in continuitatea sa. O luminã semãnând cu cea a unui asfinţit ingust, prãfuit, dupa care ar urma parcã ziua de apoi.

         Mã aflu in acest spatiu pe care-l cuprind cu ochii. Nu stiu exact unde e locul meu. Privesc intr-un unghi oarecare. Chiar dacã mi-aş schimba poziţia şi direcţia, aş privi din acelaşi unghi.

        Mã nasc si trãiesc. Simt pentru prima oarã cã mã podidesc lacrimile. Sunt viu, am inceput sã fiu conştient de existenţa mea. Nu mai e important cã dupa aceea punctul se transformã  intr-o linioarã, linioara intr-o linie, linia in corpul lung al trenului, de care se desprinde norul de fum ca o coloanã fãrã capãt. Importanţa e apariţia aceea bruscã, impresionantã a punctului.

        Câmpul vizual e continuu, iar eu mã aflu in interiorul lui. Il vãd, oricât aş merge sau mi-aş schimba unghiul in care mã aflu. Lumina este indirectã şi intunecatã. Linia e lungã. Pomul existã, un pom in toamnã, rãsãrit parcã din sãmânţa toamnei. Iar din când in când, fãrã un inceput şi sfârşit perceptibil, se simte adierea vântului care mişcã frunzele pomului si paiele de orez devenite praf. Apoi ultima tremurare a unei frunze din pom sau a unui pai, apoi tãcerea continuã.

         Câmpul vizual e continuu. Lucrurile se succed in el fara intrerupere. Tristeţea care a pus stãpânire pe sufletul meu parcã nici ea nu se schimbã. Apãsarea ei nici nu se intensifica, nici nu slãbeşte. O tristeţe care trebuie sã fi venit din câmpul vizual. Dacã se simte trebuie sa fie dovada unui sfârşit: sfârşitul lumii, sfârşitul vieţii pe pãmânt, sfârşitul bucuriei sau speranţei ori poate chiar sfârşitul tristeţilor. Cu siguranţã un sfârşit. Un sfârşit adevãrat, ca sfârşiturile lumii in care sfârşitul este un fir continuu al lucrurilor inseşi, al liniştii insãsi, al luminii insãsi, al toamnei insãsi plinã de pomi, al adierilor insele, al aşteptãrii insãşi.

            Câmpul vizual continuã mereu, iar eu il simt fãrã intrerupere. Tristeţea sfârşitului chiar dacã e sfârşitul tristeţii, continuã şi ea. Nu-mi amintesc cum a inceput şi nici unde şi când am apãrut eu, in acest spaţiu. Am fost parcã nãscut inlãuntrul vieţii. Totul in el rãmâne neschimbat: nici nu sporeşte nici nu se micşoreazã, nu are nici sfârsit şi nici inceput.

           Pânã şi acea pulsaţie pe care o despart de pulsaţia urmatoare o mie de ani – chiar dacã este o secundã, durata ei este tot de o mie de ani – pânã  şi acea pulsaţie este slabã, seamãnã cu prima mişcare a embrionului inimii dinlauntrul inimii embrionului când bate pentru prima oarã, incet, stins, timid. O bãtaie speriatã, pe care spaima o face aproape sã tacã.

         

         

 

           Câmpul vizual, simţirea, tristeţea pânã şi pulsaţia, se desfãşoarã fãrã intrerupere. In afarã de asta eu nu sunt trist sau timid, nici nu dorm, nici treaz nu sunt. EU SUNT EU.  Exact asa rãmân la nesfârşit. O continuitate neobositã, fãrã nelinişti, neschimbatã in timp, spaţiu sau conştiinţã. Totul este cã eu, la fiecare pulsaţie a gândului, cu puţin inaintea lui, inaintea marelui eveniment cosmic parcã, in cursul lui şi dupã ce dansul a trecut, imi simt inima, adevarata mea inimã, bãtând intr-o reacţie vie, o reacţie uşoarã şi luminoasã, dar adevãratã, concretã. Exact inainte, in cursul şi dupã trecerea gândului aproape tot trupul mi se cutremurã şi un strigãt se ridicã parcã din mine, spunând: “EU SUNT VIU !” ca şi cum ar fi fost o descoperire!

           Si cu toate cã punctul este mereu neschimbat, bucuria mea la ivirea lui n-a dispãrut niciodatã. Chiar dacã spaţiul vizual a inceput odatã cu inceputul fiinţei şi a continuat pânã la sfârşitul ei. Senzaţia plãcutã a lui n-a dispãrut niciodatã. El e numai clipa. Acea clipã pe care o despart parca o mie de ani de cea urmatoare.

                      E DOAR CLIPA…E TOT CE MA LEAGA DE VIATA !

           Da, privesc atent si deodatã zãresc o minune: punctul…Dupa aceea nu mai e important cã punctul devine o liniuţa, iar liniuţa o linie lungã nesfârşita.NIMIC NU MAI E IMPORTANT…

 

 

 

 

                                                                                       

Categories: Things to remember

Jeanette Winterson – Scris pe trup

August 26, 2009 16 comments

      

“De ce masura iubirii este pierderea ei?”

  rosu si negru

  

 

      “Nu-ti dai niciodata inima cu totul; o imprumuti doar, din cand in cand. Daca nu ar fi asa, atunci cum ai putea sa ti-o iei inapoi, fara sa ceri voie nimanui?”

 

      “E usor sa inseli. Infidelitatea nu e un motiv de lauda. La inceput, nu te costa nimic sa iei din increderea pe care cineva si-a pus-o in tine. Scapi neprins, mai iei putin si-nca putin, pana cand nu mai ai din ce lua… Straniu, mainile ar trebui sa-ti fie pline, avand in vedere cat ai luat, insa, atunci cand le deschizi, in ele nu se afla nimic”.

 

     “Daca am sa comit adulter in inima mea, atunci inseamna ca te-am pierdut putin. Imaginea chipului tau stralucitor se va incetosa usor. S-ar putea ca o data sau de doua ori sa nu bag de seama, si sa ma mandresc ca am savurat aceste excursii carnale la modul cel mai cerebral. Si totusi, astfel, voi fi tocit acea cremene ascutita ce aprinde flacara dintre noi, dorinta noastra reciproca pentru fiinta iubita, mai presus de altceva.”

 

     “Riscul pe care ti-l asumi este masura lucrurilor pe care pui pret.”

 

     “Pentru tine i-as da cu mare bucurie foc trecutului meu, as merge mai departe, fara sa ma mai uit nicicand in urma. M-am avantat si altadata cu capul inainte, fara sa estimez pagubele si fara sa ma gandesc la ele. Am facut deja socoteala in minte. Stiu ce ar insemna sa ma descatusez de acumularile unei vieti intregi. Stiu si nu-mi pasa. Mi-ai pus in fata un taram nemarginit de asocieri. Poate fi un spatiu gol sau o eliberare. In mod categoric, vreau sa imi asum acest risc. Vreau sa imi asum acest risc pentru ca viata pe care am pus-o la pastrare a inceput sa mucegaiasca.”

 

     “Tu nu vezi ce vad eu. Esti un ochi de apa limpede in care se joaca lumina.”

 

     “Cine te-a invatat sa-mi scrii pe spate cu sange? Cine te-a invatat sa-ti folosesti mainile ca pe un fier inrosit? Ti-ai gravat numele pe umerii mei, m-ai marcat ca apartinandu-ti. Buricele degetelor tale s-au transformat in presa de tipar, imi imprimi un mesaj pe piele, iar fiecare atingere a ta transmite un mesaj corpului meu. Codul tau morse interfereaza cu bataia inimii mele. Inainte de a te intalni inima-mi batea regulat, ma bazam pe ritmul ei, avusese perioade de mare activitate si se intarise. Acum, tu ii modifici ritmul cu propriul tau ritm, canti la mine, bati darabana pe mine, iar eu iti raspund incordandu-ma.

     Scris pe trup e un cod vizibil doar intr-o anumita lumina; acolo sunt acumularile de-o viata. In anumite locuri palimpsestul de atat de adanc gravat ca literele par a fi braille. Imi place sa-mi tin corpul strans in sine, ferit de ochi iscoditori. Niciodata n-am dezvaluit prea mult, n-am spus toata povestea. Nu stiam ca tu ai maini care pot citi. M-ai tradus recreandu-ma in propria ta carte.”

 

     “De ce trece ardoarea? Timpul ce te va vesteji pe tine ma va vesteji si pe mine. Vom cadea ca niste fructe coapte si ne vom rostogoli in iarba impreuna. Dragul meu prieten, lasa-ma sa ma culc langa tine, cu ochii la nori, pana cand ne va acoperi tarana si nu vom mai fi.”

 

     ” – O sa-l parasesc. Fiindca dragostea mea pentru tine face din orice alta viata o minciuna.”

 

     “Scrisul a ramas la fel, n-a palit. Nimic legat de tine n-a palit. Esti inca culoarea sangelui meu. Esti sangele meu. Cand ma uit in oglinda, nu chipul meu e cel pe care-l vad. Trupul tau de doua ori. O data tu,  o data eu. De unde pot sti care esti tu si care sunt eu?”

 

       “Trupul meu are imprimat peste tot desenul mainii tale. Pielea ta e si a mea. M-ai descifrat si acum sunt usor de citit. Mesajul este unul foarte simplu: dragostea mea pentru tine. Vreau sa traiesti. Iarta-mi greselile. Iarta-ma.”

 

     “In cartile despre cum faci fata despartirilor ti se spune sa dormi cu o perna langa tine. Un fel de nevasta olandeza, care in zonele tropicale denumeste un capatai de bambus tinut intre picioare pentru a feri de umezeala cearceaful, un fel de nevasta olandeza. “Perna te va alina in ceasurile lungi de insomnie. Daca adormi, vei beneficia la modul inconstient de prezenta ei. Daca te trezesti, patul ti se va parea mai putin mare si vei simti mai putin singuratatea”. Cine scrie cartile astea? Oare ei, acesti experti ingrijorati si linistiti, chiar cred ca doi coti de umplutura invelita in bumbac vor alina o inima franta? Nu vreau nicio perna, vreau sa-ti simt trupul respirand si miscator. Vreau sa ma tii de mana in intuneric, vreau sa ma rostogolesc spre tine si sa ma imping in tine. Cand ma duc la culcarea noaptea, patul e cat un intreg continent. E un spatiu alb nesfarsit, in care nu te voi gasi. Il strabat centimetru cu centimetru, insa tu nu esti aici. Nu e un joc, n-o sa sari cine stie de unde, ca sa ma iei prin surprindere. Patul de gol. Sunt in pat, insa patul e gol.”

 

     ” “Exploreaza-ma” mi-ai spus, si eu mi-am adunat hartiile, termosurile si hartile, crezand c-am sa ma-ntorc curand. Am plonjat in adancul tau si nu mai gasesc drumul spre iesire. Uneori cred c-am ajuns la lumina, ca ma vei arunca afara ca balena pe Iona, insa apoi dau un colt si ma recunosc iar. Ma vad pe mine in textura pielii tale, traind in osatura ta, plutind prin cavitatile ce decoreaza peretii oricarui chirurg. Asa te cunosc. Esti ceea ce cunosc.”

 

     “Pentru ca le tii inchise ca pe un evantai, nimeni nu banuieste ca de omoplatii tai sunt prinse aripi. In timp ce stateai intins pe burta, ti-am framantat marginile colturoase ale zborului. Esti un inger cazut, dar nemiscat, asa cum sunt ingerii; trupul iti e usor ca de libelula, ai aripi mari aurii, taiate din soare.

     Daca n-am grija, am sa ma tai in tine. Daca-mi strecor mana in treacat si-ti mangai marginea ascutita a scapulei, atunci cand imi voi ridica palma, aceasta va fi plina de sange. Rana ce nu se va vindeca daca nu-ti acord atentia pe care o meriti.

     Tintuieste-ma de tine. Te voi bantui ca un cosmar. Esti Pegas, calul cel inaripat, ce nu voia sa fie inseuat. Incordeaza-te sub mine. Vreau sa-ti vad ghemul de muschi incordandu-se si intinzandu-se. Triunghiuri atat de neprihanite ce ascund o atat de mare putere. Nu te cabra spre mine, gata sa irumpi cu toata forta. Mi-e teama de tine cand, in patul nostru, imi intind mana sa te ating si simt cele doua taisuri intoarse catre mine. Dormi cu spatele la mine, ca sa te am in fata ochilor intreg. Imi ajunge.”

 

      “Dintre toate imaginile care-mi vin in minte cand ma trezesc si cand dorm cea mai insistenta este cea a chipului tau. Chipul tau, neted ca oglinda si limpede ca oglinda. Fata ta in bataia lunii, argintata de lumina rece reflectata, fata ta in intregul ei mister, dezvaluindu-ma.

     Am decupat forma chipului tau in oglinda inghetata, chipul tau mai mare decat corpul meu, gura ta plina cu apa. Te-am tinut la pieptul meu in acea zi cu zapada, conturul tau mi-a taiat haina. Cand mi-am lipit buzele de obrazul tau inghetat, m-ai ars. Pielea din coltul gurii mi s-a despicat, gura mi s-a umplut de sange. Cu cat te-am tinut mai strans, cu atat mai repede te-ai topit. Te-am tinut asa cum te va tine in bratele ei moartea. Moartea ce trage incet cortina grea a pielii pentru a dezvalui carcasa de oase pe care o ascunde.

     Pielea se lasa, se ingalbeneste ca piatra de var, ca piatra de var istovita de vreme, dand la iveala paienjenisul marmorat al venelor. Palida translucenta se intareste si se raceste. Oasele insele se ingalbenesc precum coltii de elefant.

      Chipul tau ma strapunge. Ma face ciur. In gauri indes aschii de speranta, dar speranta nu ma vindeca. Sa-mi indes bine in ochi uitarea, in ochii slabiti de atata uitat? Osul frontal, oasele palatine, oasele nazale, oasele lacrimale, pometii, maxilarul, osul craniului, oasele urechii interne, mandibula.

     Acestea sunt scuturile mele, acestea sunt paturile mele, aceste cuvinte nu-mi amitesc de chipul tau.”

 

      “Dragul meu, stelele din ochii tai, propria mea constelatie. Te-am urmarit peste tot, purtandu-ti credinta, dar am privit in jos. M-ai dus dincolo de casa, dincolo de acoperisuri, mult dincolo de orice bun-simt si orice comportament decent. Fara niciun compromis. Trebuia sa fi avut incredere in tine, dar mi-am pierdut curajul.”

 

     “Mi-e dor de tine… Apele, oricat de multe, nu pot stinge dragostea, suvoaiele n-o pot ineca. Atunci ce o ucide? Doar asta: neglijarea ei. Sa nu te vad cand stai in fata mea. Sa nu ma gandesc la tine in toate lucrurile cele mici. Sa nu-ti fac loc sa mergi langa mine pe strada, sa nu intind masa pentru doi. Sa te aleg din obisnuinta, nu din dorinta. Sa las vasele nespalate, patul nefacut, sa nu te bag in seama dimineata, sa te folosesc in timpul noptii. Sa tanjesc la altcineva in timp ce te pup pe obraz. Sa-ti spun numele fara sa-l aud; plecand de la premisa ca e al meu, sa am dreptul sa-l strig.”

 

     “Oamenii stiu de obicei motivul precis pentru care sunt fericiti. Doar rareori stiu insa de ce sunt tristi.

     Tristetea e un gol. Un spatiu fara aer, un loc mort si sufocant, locuinta celui trist. Tristetea e un bloc de inchiriat, cu camere ca niste custi de gaini, iti clocesti propria mizerie, stai in propriul jeg. Tristetea e un drum pe care nu ai unde sa intorci si sa te opresti. Strabate-l impins de cei din spate, cu piedici puse de cei din fata. Strabate-l cu viteza furioasa, chiar daca zilele iti sunt mumificate in plumb. Se intampla atat de repede, din clipa in care ai pornit nu exista nicio ancora din lumea reala care sa te incetineasca, nimic de care sa te agati. Tristetea te trage afara din suporturile vietii tale, lasandu-te sa cazi liber. Oricare ar fi iadul tau personal, in Tristete vei gasi milioane de asemenea iaduri. E un oras in care cosmarurile tuturor se adeveresc.”

 

     “A meritat. Dragostea merita orice pret.”

 

 

 

 

Demonicum

August 26, 2009 2 comments

 

 

 

Demonicum

 

 

 

Flori de lotus se închid pe trupul gol

Pistile se înnoadã într-o îmbrãţişare, veşnic tânãrã

“Minunatã mereu”

Marmura crapã…zilele se-ndoaie

Noaptea îşi despleteşte sufletele

Smulgând petale.

Plouã…zeul plânge

Miracol…simţi cum din ochiul lui gol şi umed

S-a nãscut un pistil fraged

Cu gust de lichior.

Simţi cum din trupul lui gol şi umed

Se prelinge o dârã de marmurã lichidã

Simţi cum din gândul lui umed şi gol

Se destramã veşnicia…

şi atunci realizezi ca într-o scânteie

Cã zeul nu e decât un copac cu o mie de suflete.

 

 

de Irninis Miricioiu

Pseudostrofã

August 24, 2009 1 comment

 

 

Pseudostrofã

 

 

Cu cireşe la urechi visul mi-a îngheţat pe buze

Şi din mine au început sã curgã trandafiri

Nu simţeam decât parfumul spinilor ce îmi sângerau visul…

 

 

de Irninis Miricioiu

Nedumerire

August 24, 2009 Leave a comment

 

 

Nedumerire

 

 

 

          Mi-e dor de gândurile avute acum un an. Erau rãmãşiţele vechiului meu trup. Le-am pus într-un sertar cãptuşit cu trupuri de pãienjeni. M-am înţepat într-o sferã a ascuţimilor. Credeam cã voi sângera… A sângerat numai sfera… şi s-a tocit muchia netedã…

          M-am împiedicat de o treaptã şi am cãzut din infern. Am descoperit cã pânza de pãianjen era de fapt un turn Babel ridicat la scarã biologicã. Mi-era teamã sã nu tuşesc. Cãci aş fi speriat pãianjenul care şi-ar fi rupt pânza, ar fi cãzut în sferã şi mi-ar fi devorat gândurile…

 

 

de Irninis Miricioiu

Mi-e dor de tine

August 24, 2009 1 comment

 

 

Mi-e dor de tine

 

 

Mi-e dor de tine

De ochii tãi umezi şi calzi

Cu reflexe de mare-nvolburatã.

 

Mi-e dor de tine

De buzele tale umede şi roşii

Cu fior de vuiet de furtunã.

 

Mi-e dor de mâinile, pãrul, corpul tãu

Plãpânde, fine, delicate

Cu gingãşie de alb mãrgãritar.

 

Mi-e dor de sufletul tãu

Învolburat ca apa timpului

Ce rãscoleşte inimile noastre…

 

 

de Irninis Miricioiu

%d bloggers like this: