Te-ai întrebat vreodatã ce-ai simţi dacã te-ai trezi într-o dimineaţã într-o casã strãinã din care nu recunoşti nimic, în care bâjbâi sã ajungi la baie, dupã ce ai încercat sã îndepãrtezi mâna bãrbatului care doarme lângã tine şi a cãrui prezenţã te înspãimântã? Dacã în fiecare dimineaţã ai avea şocul ridurilor reflectate în oglindã şi al chipului tern care nu îţi spune nimic, dar care se dovedeşte a fi al tãu? Dacã ai avea nevoie de sãgeţile fãcute cu markerul pe nişte poze lipite pe oglinda din baie ca sã înţelegi cã, deşi nu-ţi aminteşti, casa în care te afli este a ta, iar bãrbatul care doarme lângã tine este propriul soţ consfinţit prin jurãminte?

          Asta face S.J.Watson, scriitor britanic în romanul lui de debut recent apãrut la Editura Trei şi intitulat sugestiv „Înainte sã adorm”. Se întreabã, punându-se în pielea personajului pe care îl creioneazã, cum ar fi viaţa dacã amintirile create pe parcursul unei zile, s-ar şterge efectiv atunci când somnul i-ar lipi genele într-o atingere relaxantã…

          În primul rând ar fi o perpetuã cãutare. A trecutului şi a sinelui care are nevoie de anumite coordonate pentru a se putea defini. Pentru a putea exista. Pentru a se putea raporta la propria-i existenţã. Amintirile fiecãrui om reprezintã jaloane ale unei experienţe adunate în timp, care îi oferã acestuia posibilitatea sã îşi înţeleagã universul pe care şi l-a creat, sã interacţioneze cu oamenii din jurul lui, sã îi accepte şi sã îi iubeascã.

         În al doilea rând, ar fi o perpetuã spaimã. Sã te trezeşti în fiecare dimineaţã în necunoscut, cu inima bãtându-ţi sã-ţi spargã pieptul, cu pulsul lovindu-ţi timpanele, încercând disperat sã înţelegi unde eşti şi ce cauţi acolo, reprezintã o modalitate sigurã de erodare interioarã. Şi dupã ce te-ai liniştit puţin, şi-ai înţeles ca temporar nu eşti în pericol, sã te strãduieşti încordându-ţi fiecare fibrã pentru asta, sã-ţi aminteşti ceva. Orice. Şi tot ceea ce descoperi este doar golul din propria-ţi memorie care îţi refuzã sistematic accesul la o viaţã normalã.

           În al treilea rând, ar fi o perpetuã neîncredere. În oamenii din jur care ţi se pretind prieteni şi în tine însuţi tocmai pentru cã nu ştii care este adevãrul. Cel pe care îl crezi tu, şi pe care îl simţi venind indefinit din adâncurile fiinţei tale, sau cel de care alţii încearcã sã te convingã tocmai pentru a te proteja de cruzimea propriei vieţi ratate?

           Aceasta este situaţia Christinei, personajul principal al romanului, cea care se trezeşte într-o dimineaţã şi înţelege cã viaţa ei este o permanentã luptã cu uitarea. Luptã pe care… la noapte o va uita din nou! Jurnalul intim pe care îl ţine tocmai pentru a nota în fiecare zi evenimentele pe care le trãieşte, şi la care noi, cititorii avem acces, ajunge sã reprezinte unica legãturã cu ziua de ieri. O zi care debuteazã la fel în fiecare dimineaţã. Cu panicã, angoasã, întrebãri. Cu încercarea disperatã de a înţelege. Şi de a relua un fir de viaţã care pare cã se rupe în fiecare searã. Realitatea în care trãieşte de la o zi la alta este compusã din frânturile pe care ea le noteazã, cu furie aproape, în agenda transformatã în jurnal. Un jurnal care îi ţine loc de memorie. Un jurnal pe care îl ascunde în fiecare searã de soţul ei, Ben,  şi pe care îl reciteşte în fiecare zi. Asta numai dacã doctorul care o trateazã nu uite sã îi dea telefon pentru a-i dezvãlui locul ascunzãtorii. Un jurnal care contopeşte în el, pe lângã frânturi de amintiri, compuse din povestirile celor din jur,  toate micile lucruri cotidiene, banale pentru noi, vitale pentru un om fãrã memorie.

           Conceput ca o oglindã în care eul nu înceteazã sã se contemple, prin chiar actul acesta al reflectãrii, jurnalul intim reprezintã pe lângã depozitarul evenimentelor de zi cu zi, acea conştiinţã revelatorie a propriei imagini, conceputã ca portet al lui Dorian Gray. Nu este vorba de imaginea pe care fiecare o are despre sine, ci despre identitatea fiecãruia alcãtuitã de refulãrile eului într-un spaţiu în care nu existã constrângere, nu existã convenţii sociale, nici norme morale pe care sã fii nevoit sã le respecţi. Astfel, se creeazã o anumitã distanţã pe care eul o ia faţã de sine, pierzându-şi treptat capacitatea de a se recunoaşte nici în propriul trecut, nici în propriul text aşternut paginã cu paginã, din dorinţa de a reţine cumva clipa trecutã. De a opri timpul. De a-l pãstra în cuvinte. Dacã nu în memorie.

          Şi totuşi, jurnalul intim stã sub semnul arbitrarului, pentru cã emoţiile, senzaţiile, evenimentele în sine sunt mereu supuse unei „puneri în scenã”, unui filtru al propriului eu care le dã importanţã diferitã, le scoate din context şi din timp, augumenteazã unele detalii şi ignorã altele, toate justificate de factorul emoţional. Subiectiv prin excelenţã, jurnalul intim se ghideazã dupã o singurã regulã, aceea a auto-dezvãluirii în faţa unui martor tãcut care ascultã rãbdãtor orice, fãrã sã ia vreodatã atitudine. Şi fãrã sã îl poatã dezamãgi pe cel care l-a conceput.

           Parcurgând jurnalul Christinei şi zbaterea ei permanentã de a-şi stabili nişte coordonate, cititorul are un sentiment ciudat. Un amestec de milã, curiozitate şi empatie, de altruism amaglamat cu egoismul care îţi şopteşte cât de fericit ar trebui sã fii cã nu eşti tu în locul ei, un presentiment care te avertizeazã cã vei fi şocat când vei afla adevãrul. Şi aşa şi eşti. Participi alãturi de ea, pas cu pas, la construcţia şi reconstrucţia unei vieţi ieşite din tipare, o viaţã în care orice banalitate poate deveni un pericol. Te îndoieşti alãturi de ea de sinceritatea propriului soţ, Ben, te emoţionezi aflând cã unicul ei copil a fost ucis pe front în Afganistan, participi afectiv la zbaterea ei interioarã care rãmâne zile bune fãrã niciun rezultat. Aştepţi.

           Şi autorul nu înceteazã sã te surprindã cu deznodãmântul ales. Poate cã „happy end” ar fi mult prea mult spus, însã finalul este unul care îţi oferã şansa sã crezi cã încã mai existã speranţã.  Dincolo de thrillerul pe care ţi-l propune autorul, dincolo de stilul alb, impersonal aproape, care te prinde însã treptat pe mãsurã ce parcurgi paginã cu paginã, rãmâne întrebarea obsedantã: „Cum ar fi fost dacã eram eu în locul ei?”

Daca vreti sa comandati cartea, o gasiti aici: http://www.edituratrei.ro/product.php/Inainte_sa_adorm/2393/

Pentru mai multe informatii despre autor, aveti blogul lui la dispozitie: http://sj-watson.blogspot.com/

         Târgul Gaudeamus a polarizat zilele acestea aproape întreaga suflare bucureşteanã. Cu mic cu mare, tineri şi bãtrâni, cu toţii s-au înghesuit pentru a intra în contact şi de ce nu, a lua şi acasã, cu fãrâme din înţelepciunea altora. Scrisã, vorbitã, cântatã, ea reprezintã, fãrã îndoialã, o alternativã viabilã la kitsch-ul cotidian. De care ne-am sãturat cu toţii.

          Şi cum nu puteam rata ocazia de a hoinãri puţin printre cãrţi, am ales sã-mi petrec dupã-amiaza de sâmbãtã printre cãrţi dar asistând totodatã şi la douã lansãri importante: romanul „Dezordinea preventivã” semnat Matei Vişniec şi dublul CD-ul „…De dragoste, de rãzboi, de moarte, de unul singur” apãrut la Humanitas Multimedia care poartã amprenta inconfundabilã a lui Grigore Leşe.

          Nu întâmplãtor am ales aceste douã evenimente din sutele de evenimente care au avut loc la Gaudeamus. Trebuie sã recunosc cã am trişat puţin. Am primit din timp lista lansãrilor şi le-am ales cu sufletul. Atât cu Matei Vişniec cât şi cu Grigore Leşe am avut privilegiul sã mã întâlnesc în decorul propriei mele emisiuni, într-un dialog cultural menit sã stârneascã punţi între suflete. Cãci atât teatrul, cât şi doina se trãiesc profund, emoţional, ating coarde sensibile, traseazã hotare de raportare la lucrurile esenţiale din viaţa fiecãruia.

          L-am întâlnit pe Matei Vişniec mai întâi în scris, prin „Frumoasa cãlãtorie a urşilor panda povestitã de un saxofonist care avea o iubitã la Frankfurt”. La vremea respectivã, eram anul I la Litere şi îmi doream sã fiu critic literar. O noapte întreagã am petrecut-o cu creionul în mânã adnotând textul la prima vedere, pãrându-mi-se atunci – îmi mai pare şi acum – cea mai frumoasã poveste de dragoste pe care am citit-o vreodatã. O poveste dublatã de cãutarea propriei identitãţi reflectatã în celãlalt.  Apoi, cum anii au trecut, am devorat fiecare scriere care îi purta semnãtura. Şi în fiecare titlu, în fiecare paginã, în fiecare rând, am regãsit aceeaşi profunzime amalgamatã cu sensibilitate, aceeaşi poezie a sublimului exprimatã inclusiv în prozã, acelaşi simţ al absurdului combinat cu deplina cunoaştere a lumii în care trãim. O lume absurdã, o lume ruptã uneori din ireal, o lume în care nu mai existã valori sau limite, o lume în care oamenii devin marionete în mâinile unui autor demiurg.

           Ne-am întâlnit pe platourile de filmare acum mai bine de un an şi jumãtate, dupã ce Matei Vişniec acceptase invitaţia noastrã de a povesti despre teatru. Ţin minte cã eram atât de emoţionatã, încât aveam senzaţia cã am uitat tot ce vroiam sã îl întreb, cã am uitat pânã şi cuvintele simple, de politeţe, pe care le înveţi în cei 7 ani de-acasã. Parcã paralizasem. Mã obseda gândul cã îl am în faţa mea pe cel care „nãscoceşte” toate labirinturile alcãtuite din idei geniale pe care eu, umil cãutãtor al paşilor lui, încercam sã le dezleg. Simţeam cã îl cunosc deşi nu ne întâlnisem niciodatã faţã în faţã. Şi atunci, acolo, în luminile reflectoarelor în timp ce se derula genericul mã gândeam cã urma sã stãm de vorbã, iar eu… eu de-abia îmi puteam stãpâni tremurul glasului. Parcã aveam de compus un cub al lui Rubik în numai câteva secunde. Secunde, care mie mi se scurgeau printre degete.

         Am reuşit sã mã stãpânesc şi mi-am intrat în rolul de gazdã, lãsând curiozitatea sã ia locul emoţiei.  Aveam atâtea lucruri de întrebat… Am descoperit un om cald, de o profunzime extraordinarã, ce posedã capacitatea de a transfigura artistic, în retorta creaţiei sale, griul realitãţii în care trãim. Nu, nu o înfrumuseţeazã, nu o transformã într-o insulã a lui Euthanasius acolo unde am vrea cu toţii sã trãim. Ci pur şi simplu, o face suportabilã. Accesibilã. Umanã.

          „Dezordinea preventivã”, noul roman care îi poartã semnãtura, pune în balanţã bombardamentul informaţional la care omul este supus în fiecare zi, cu capacitatea acestuia de conservare, într-o societate cuprinsã de frenezia accesibilitãţii mediatice. Jurnalele de ştiri, talkshow-urile, vocile pline de autoritate care se aud pretutindeni în neoteleviziune, aceastã abundenţã a informaţiei care dã impresia comunicãrii, nu fac altceva decât sã sape uriaşe cratere în propria individualitate a omului, sã îl paralizeze prin supra-informare. Avem acces la evenimente trãite „în direct” din propriul fotoliu confortabil de acasã, recreãm iluzia veridicului prin imaginile proiectate live, luãm pulsul evenimentelor prin intermediul reporterilor şi ajungem sã credem cã ceea ce vedem este realitate. Uitãm sã procesãm informaţii, e mai simplu sã le luãm de-a gata, fãrã sã înţelegem cã ne-am transformat într-un homo videns, dupã cum susţine Sartori. Marionete într-o societate informaţionalã în care uitãm sã comunicãm cu adevãrat. Însã tot Vişniec ne propune şi soluţia. Pe care nu o voi dezvãlui aici. Vã las sã savuraţi romanul. Aşa cum voi face şi eu.

         E la modã sã scrii despre accidente… Mai ales despre accidentele altora… Într-o lume avidã de senzaţional în care suferinţa umanã a ajuns prilej de delectare pentru mase, accidentele nici mãcar nu ne mai înduioşeazã. Zilnic, mor oameni în accidente de maşinã, iar noi îi înregistrãm statistic: ataţia morţi, atâţia rãniţi. Zilnic, vedem la televizor mormane de fiare contorsionate ce au fost, cândva, nişte maşini. Iubite, detestate, cumpãrate cu greu, ajunse acum nişte unelte ale morţii. Iar moartea, în toatã splendoarea ei macabrã, se încadreazã cu simplitate în viaţa noastrã de zi cu zi. Nici mãcar nu ne mai sperie. Dar nici nu ne mai înduioşeazã. Cinismul, ajuns la rang de virtute.

          Acum câteva zile era cât pe ce sa îngroş şi eu numerele din statistici. Nu stiu dacã la morţi sau la rãniţi, oricum nu prea conteazã… Ideea e cã am scãpat cu viaţã ca prin urechile acului…Plecasem spre Sibiu, drum pe care îl stiu cu ochii închişi aproape, cu fiecare curbã sinuoasã ce urmãreşte parcã meandrele Oltului. Când l-am parcurs prima oarã mi s-a pãrut cel mai frumos drum din România. Şi chiar dacã dupã aceea am mai parcurs drumuri care mi-au plãcut la fel de mult, Valea Oltului mi-a rãmas adânc sãpatã în suflet. Aşa cum apa a sãpat în piatrã.

           Mã bucuram de plãcerea drumului în sine. Nici mãcar nu mã grãbeam … Era, pur şi simplu, un drum obişnuit ca multe din cele pe care le-am fãcut aproape o datã pe sãptãmânã, pe parcursului anului ce a trecut. Ascultam muzicã şi hoinãream cu gândul departe. Trebuie sã vã mãrturisesc cã-mi  place sã conduc. Poate chiar mai mult decât permite legea. Mã relaxeazã. Îmi oferã ocazia sã-mi adun gândurile, cu fiecare kilometru parcurs sã cobor mai adânc în mine, sã reflectez, sã mã adun.           

         Şi iatã cã, în apropierea localitãţii Lazaret, deci la vreo 50 de km de propria mea destinaţie, acel “inevitabil” despre care vorbim în clişee, şi-a înfipt adânc dinţii în previzibiltatea mea… Depãşisem vreo  patru tiruri şi am revenit pe banda mea în spatele celui de-al V-lea. Acesta, observându-mi manevra în oglindã, mi-a dat un semnal scurt ca încurajare sã-mi continui depãşirea… Aşa am şi fãcut, deşi nu aveam vizibilitate. Am avut doar o fracţiune de secundã la dispoziţie, lungã cât un secol, sã iau o decizie în clipa în care m-am trezit orbitã de farurile unui tir care venea  de pe contrasens. „Aşa îţi trebuie!” îmi veţi zice… „De-asta se întâmplã accidente în fiecare zi! Din cauza oamenilor ca tine!” Şi da, recunosc mã simt vinovatã. Doar cã greşelile de orice fel se plãtesc.            

           Am reuşit sã frânez şi am încercat sã revin pe propria mea bandã, însã nu am avut suficient spaţiu şi am acroşat tirul pe care îl depãşeam. Cu coada ochiului am prins momentul când oglinda de pe partea dreapta a zburat pierzându-se în noapte. În  urechi mi-a rãmas zgomotul produs de metalul contorsionat. Din clipã în clipã aşteptam parcã sã fiu strivitã de cutia umblãtoare în care mã aflam, sã simt cum caroseria se sfâşie practic sub greutatea tirului şi apoi negru…Neant. Vid. Moarte. Am tras pe dreapta sã-mi trag sufletul şi sã vãd în ce hal fãrã de hal este maşina şi dacã pot merge mai departe. Nu mi-a venit sã-mi cred ochilor cã am scãpat numai cu-atât: maşina într-adevãr arãta ca dupã un bombardament însã era pe roţi şi eu eram vie.

           Mi-am amintit de vremurile când am cumpãrat-o. Când am aşteptat 6 luni ca sã vinã în ţarã. Când mã aştepta cuminte şi albastrã sã o conduc prima oarã. Când m-am apropiat treptat de ea, ca de un animal sãlbatic pe care vrei sã-l mângâi şi de care ţi-e permanent teamã cã te va muşca. Când ieşeam noaptea la plimbare, fãrã scop, fãrã ţintã, doar de plãcerea drumului. Când ne bizuiam una pe alta la drumuri lungi, interminabile. Când „Catul” era cel mai important lucru din viaţa mea. Când fãceam adevãrate crize de nervi atunci când vedeam o zgârieturã, o juliturã, sau doar un fir de praf. Când eu şi ea eram,  fiecare, jumãtate din întreg.

            Acum, stãtea, sãraca, pe marginea drumului, fãrã un far, cu tabla şifonatã şi mãruntaiele atârnând. Pe albastrul ei minunat, electric, se prelingeau ca nişte dâre de lacrimi, luminile maşinilor care continuau sã treacã impasibile pe lângã noi. O priveam. Încercam s-o recunosc. Sã mã recunosc pe mine. Stãtea acolo, încremenitã, cufundatã-n întuneric…Şi aşteptându-mã… Primul ei accident. Prima mea întâlnire intempestivã cu moartea…

           Şi-n clipa aia am fost fericitã. Cã trãiesc, cã respir, cã sunt întreagã. Cã nu am cunoscut forţa roţilor de tir strivindu-mi oasele. Cã nu am simţit pe propria-mi piele ce spun crash-testele la impact frontal. Cã sunt vie şi capabilã sã scriu aceste rânduri… Cã încã pot sã le spun oamenilor din jurul meu cã îi iubesc, cã am nevoie de ei, cã îi preţuiesc cã existã. Cã îmi sunt alãturi chiar şi când greşesc, când fac lucruri care i-ar putea rãni, când sunt inconştientã, indiferentã, superficialã.

         Nu cred  în “accidente” şi în lucruri care se întâmplã de dragul de a se întâmpla. Nu cred în coincidenţe şi în noroc.  Da, recunosc, îmi place sã spun cã “Am avut noroc cã am scãpat doar cu atât!” ca un clişeu care face parte din viaţã. Însã  în profunzimea mea, norocul nu existã… poate doar îngerii pãzitori. Totul face parte dintr-un plan minuţios pus la punct în care este notatã fiecare rãscruce cu care ne întâlnim în viaţã. Noi suntem cei care alegem. Şi tot noi suferim consecinţele acţiunilor noastre. Depinde numai de noi dacã reuşim sã evoluãm. Sã înţelegem rostul „accidentelor” din vieţile noastre.

         Timpul care ne este dat este limitat. În fiecare zi uitãm asta. Voit. Îl luãm în braţe pe “nu mi se poate întâmpla mie” şi ne vedem în continuare de viaţã. La fel de nepãsãtori. Superficiali. Cinici. Alergãm la serviciu, muncim pe rupte, tot timpul pe fugã, tot timpul încercând sã facem tot mai mult. Uitând însã de lucrurile cu adevãrat importante…

        Un “accident” însã ne-aduce aminte cã mai e timp… încã mai avem timp de noi înşine… si de cei pe care îi iubim.

Octavian Paler – Avem timp

Avem timp pentru toate.

Sã dormim, sã alergãm în dreapta şi-n stânga,

sã regretãm c-am greşit şi sã greşim din nou,

sã-i judecãm pe alţii şi sã ne absolvim pe noi înşine.

Avem timp sã citim şi sã scriem,

sã corectam ce-am scris, sã regretãm ce-am scris.

Avem timp sã facem proiecte şi sã nu le respectãm.

Avem timp sã ne facem iluzii şi sã rãscolim prin cenuşa lor mai târziu.

Avem timp pentru ambiţii şi boli,

sã învinovãţim destinul si amãnuntele,

avem timp sã privim norii, reclamele sau un accident oarecare,

avem timp sã ne-alungãm întrebãrile, sã amânãm rãspunsurile, a

vem timp sã sfãrâmãm un vis şi sã-l reinventãm,

avem timp sã ne facem prieteni, sã-i pierdem,

avem timp sã primim lecţii şi sã le uitãm dupã-aceea,

avem timp sã primim daruri şi sã nu le-nţelegem.

Avem timp pentru toate.

Nu e timp doar pentru puţinã tandreţe.

Când sã facem şi asta – murim.

Am  învãţat unele lucruri în viaţã pe care vi le împãrtãşesc şi vouã !!

Am învãţat cã nu poţi face pe cineva sã te iubeascã

tot ce poţi face este sã fii o persoanã iubitã.

Restul … depinde de ceilalţi.

Am învãţat cã oricât mi-ar pãsa mie

altora s-ar putea sã nu le pese.

Am învãţat cã dureazã ani sã câştigi încredere

şi  cã doar în câteva secunde poţi sã o pierzi.

Am învãţat  cã nu conteazã CE ai în viaţã

ci  PE CINE ai.

Am învãţat cã te descurci şi ţi-e de folos farmecul circa 15 minute,

dupã aceea, însã, ar fi bine sã ştii ceva.

Am învãţat  cã nu trebuie sã te compari cu ceea ce pot alţii

 mai bine sã facã ci cu ceea ce poţi tu sã faci.

Am învãţat cã nu conteazã ce li se întâmplã  oamenilor

ci conteazã ceea ce pot eu sã fac pentru a rezolva.

Am învãţat cã oricum ai tãia,

orice lucru are douã  feţe.

Am învãţat cã trebuie sã te desparţi de cei dragi cu cuvinte calde

s-ar putea sã fie ultima oarã când îi vezi.

Am învãţat cã poţi continua încã mult timp

dupa ce ai spus cã nu mai poţi.

Am învãţat  cã eroi  sunt cei care fac ce trebuie, când trebuie

indiferent de consecinţe.

Am învãţat  cã sunt oameni care te iubesc

dar nu ştiu s-o arate.

Am învãţat  cã atunci când sunt supãrat am dreptul sã fiu supãrat

dar nu am dreptul sã fiu şi rãu.

Am învãţat cã prietenia adevãratã continuã sã existe chiar şi la distanţã

iar asta este valabil  şi pentru iubirea adevãratã.

Am învãţat cã, dacã cineva nu te iubeşte cum ai vrea tu

nu înseamnã cã nu te iubeşte din tot sufletul.

Am învãţat cã indiferent cât de bun îţi  este un prieten

oricum te va rãni din când  în când, iar tu trebuie sã-l ierţi pentru asta.

Am învãţat  cã nu este întotdeauna de ajuns sã fii iertat de alţii

câteodatã trebuie sã înveţi  sã te ierţi pe tine  însuţi.

Am învãţat  ca indiferent cât de mult suferi,

lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta.

Am învãţat cã trecutul şi circumstanţele ţi-ar putea influenţa personalitatea

dar cã  TU eşti responsabil pentru ceea ce devii.

Am învãţat cã, dacã doi oameni se ceartã, nu înseamnã cã nu se iubesc,

şi nici faptul cã nu se ceartã nu dovedeşte cã se iubesc.

Am învãţat  cã uneori trebuie sã pui persoana pe primul loc

şi nu faptele sale.

Am învãţat  cã doi oameni pot privi acelaşi lucru

şi pot vedea ceva total diferit.

Am învãţat cã indiferent de consecinţe,

cei care sunt cinstiţi cu ei înşişii ajung mai departe în viaţã.

Am învãţat cã viaţa îţi poate fi schimbatã în câteva ore

de cãtre oameni care nici nu te cunosc.

Am învãţat cã şi atunci când crezi cã nu mai ai nimic de dat,

când te strigã un prieten vei gãsi puterea de a-l ajuta.

Am învãţat cã scrisul ca şi vorbitul

poate linişti durerile sufleteşti.

Am învãţat  cã oamenii la care ţii cel mai mult

îţi sunt luaţi prea repede …

Am învãţat cã este prea greu sã-ţi dai seama

unde sã tragi linie între a fi amabil, a nu rãni oamenii şi a-ţi susţine pãrerile.

Am învãţat  sã iubesc

ca sã pot sã fiu iubit.

“Iata portretul Pasarii-Care-Nu-E.

Nu e vina ei ca cel care le face pe toate

A uitat sa o faca.

Seamana cu multe pasari, fiindca vietuitoarele

care nu sunt, seamna cu cele care sunt.

Dar cele care nu sunt nu au nume.

Iata de ce Pasarea noastra se cheama Pasarea-Care-Nu-E.

Si iata de ce e atat de trista.

Poate ca doarme inca sau asteapta sa i se ingaduie a fi.

Ar vrea sa stie daca poate sa deschida ciocul,

daca are aripi, daca nu-si pierde culorile

cand se cufunda in apa, ca o pasare adevarata.

Ar vrea sa se auda cantand.

Ar vrea sa-i fie teama c-ar putea sa moara.

Ar vrea sa faca pui mici, foarte urati si foarte vii.

Pasarea-Care-Nu-E viseaza sa nu mai fie un vis.

Nimeni nu e multumit, niciodata, nicaieri.

Cum vreti oare ca lumea sa mearga bine in conditiile astea ?”

          Am terminat astãzi de citit „Colecţionarul” lui John Fowles. Îmi aduc aminte cã trebuia s-o citesc acum mulţi ani pe vremea când mã pregãteam sã dau bacul la literaturã universalã şi aveam o listã întreagã de lecturi care trebuiau parcurse. Ştiam subiectul cãrţii, dar pânã acum douã zile n-am avut curiozitatea sã îl descopãr pe John Fowles.

         Şi în clipa în care am fãcut-o, am deschis prima paginã şi am parcurs primele rânduri, nu am mai  putut lãsa cartea din mânã. Este ceva straniu care te prinde, te ţintuieşte locului sã urmãreşti destinul Mirandei  Grey strâns înlãnţuit de cel al celui care o sechestreazã. Ajungi şi tu, din postura de cititor, sã priveşti cu aceeaşi curiozitate a entomologului, zbaterea unui fluture prins într-o pânzã de pãianjen. Câţi dintre noi, pe când eram copii sau adolescenţi, n-am urmãrit, cu umbra aceea de curiozitate prost ascunsã de vârstã, rãzboiul mut dintre vânãtor şi pradã, zbaterea, aşteptarea, renunţarea… spectacolul morţii în divina ei splendoare care îţi îngheaţã sângele în vene, îţi paralizeazã conştiinţa? Câţi dintre noi, nu ne-am înfrânt tendinţa naturalã de a întinde mâna şi de a elibera fluturele? De a ne erija în demiurgi? De a avea falsa mulţumire de sine cã am fãcut un bine? Când,  de fapt, undeva, la numai câţiva paşi distanţã, un alt fluture cade în capcana altui pãianjen, şi tot aşa, la infinit…

          Fãrã sã vrei, Fowles te face pãrtaş la povestea fluturelui prins în capcanã. Te prinde uşor de mânã şi îţi rezervã locul pe rândul din faţã. Te lasã sã vezi spectacolul morţii în toatã grozãvia lui, sã ai reacţii faţã de victimã, dar şi faţã de temnicer. Te pune sã judeci. Sã tragi concluzii. Sã te laşi emoţionat. Sã crezi cã existã speranţã.

          Când începi sã-l cunoşti pe Frederick Clegg (sau Caliban dupã cum îl porecleşte victima, fãcând trimitere la Furtuna lui Shakespeare), pare tipul de om inofensiv,  incapabil sã-şi depãşeascã propria condiţie. Funcţionar mãrunt la primãrie, ducând o existenţã modestã, şi totodatã orfan educat de rude fãrã sã fi cunoscut cu adevãrat dragostea pãrinteascã, el creşte fãrã repere, se dezvoltã plat, pe orizontalã, nutrind pasiuni împrumutate din convingerile celor din jurul sãu. Colecţioneazã fluturi pentru cã l-a încurajat unchiul Dick şi nu pentru cã ar fi simţit vreo atracţie deosebitã pentru entomologie. Însã ajunge sã se regãseascã în minuţiozitatea pasiunii lui, rigoare transformatã în manie şi nu în pasiunea  pentru frumos sau pentru ştiinţã. Colecţioneazã fluturi tocmai pentru cã îi place sã îi aşeze dupã unghiul aripilor şi nu pentru cã cercetãrile sale în domeniu o impun. Nu face cercetãri în domeniu. Se mulţumeşte sã îi prindã, sã îi ţintuiascã în ace şi apoi sã îi admire. Morţi. Frumuseţe moartã. Inutilã.

         Tot un fluture este şi Miranda. O specie rarã pe care n-a avut-o în colecţie. O specie pe care o urmãreşte cu timiditate, la început, atunci când nu are curajul sã o abordeze direct. Sã încerce sã o cunoascã,  sã o cucereascã, aşa cum ar fi ales sã facã ceilalţi bãrbaţi, sã îi dea posibilitatea alegerii. Existenţa lui platã, fãrã prea multe urcuşuri şi coborâşuri se rezumã la fluturi şi la jobul lui mãrunt, la teoriile despre viaţã ale Mãtuşii Annie şi la infirmitatea lui Mabel. La glumele rãutacioase ale colegilor lui, la meschinãria vieţii de zi cu zi, la sãrãcie şi la invidia pe care subliminal o nutreşte faţã de cei din clasele superioare. Pentru cã, inconştient aproape, se simte inferior. Se simte neînsemnat într-o lume în care valorile sociale sunt într-o continuã schimbare. Prins între tradiţionalism şi perpetua transformare a societãţii capitaliste, el nu are capacitatea de adaptare nici mãcar atunci când primeşte, ca o gratitudine a sorţii, biletul câştigãtor la pronosport. Dobândind peste noapte o avere considerabilã, se trezeşte cã are cu ce, dar nu ştie cum. Poate sã îşi satisfacã orice capriciu, însã nevoile lui sunt aceleaşi, ba mai mult se simte frustrat atunci când oamenii îl eticheteazã drept unul care încercã sã compenseze cu bani lipsurile morale şi proasta educaţie pe care încearcã din greu sã le ascundã. Îşi permite sã risipeascã banii pe lucruri de care nu are nevoie, aducându-şi aminte de perioadele când numai visa la asta. Şi totuşi, în loc sã creeze punţi între el şi lumea nouã la care se strãduieşte sã acceadã, îşi taie tot mai mult legãturile cu lumea realã, cu oamenii din jurul lui. Deşi nu a avut prieteni niciodatã, deşi întotdeauna s-a ferit de legãturile cu oamenii din jurul lui, o singurã fiinţã a reuşit sã-i capteze atenţia: Miranda. Teoretic, 0 fatã ca oricare alta, ieşitã din comun însã prin frumuseţea ei. Înainte sã devinã bogat, a urmãrit-o timp de doi ani, încercând sã se familiarizeze cu existenţa ei. Însã nu a a avut curajul niciodatã sã-şi imagineze cã lucrurile se pot transforma în ceva mai mult de-atât. Banii obţinuţi peste noapte, au reuşit sã creeze în mintea lui, paşaportul cãtre inima ei. De fapt, cãtre colivia de sticlã în care urma sã o închidã ca pe cel mai de preţ exponat. Un exponat viu, numai al lui.

        Ceea ce este aproape paradoxal în atitudinea lui este cã tot ceea ce face, n-o face dintr-un profund simţ al rãului, nu este un spirit posedat de dorinţa de a ucide. Ci de a pãstra. De a conserva. Şi de a admira, din când în când, ceea ce posedã. Şocheazã atitudinea profund sincerã pe care o are, în primul rând cu sine, şi în al doilea rând cu cititorul, ca martor al frãmântãrilor sale interioare. Fire simplistã, ternã, fãrã zvâcniri morale, Caliban crede, în inocenţa lui, cã sechestrarea unei fete în numele unei dorinţe proprii îşi poate gãsi justificãri în lumea realã. Nu este profund convins de importanţa şi de gravitatea faptelor lui. Izolându-se tot mai mult de oameni, ajunge sã trãiascã în propria lume imaginarã acolo unde binele şi rãul sunt faţetele aceleiaşi monede… dar care cade întotdeauna pe dungã. În iluzia pe care o construieşte cu minuţiozitatea pãianjenului care îşi lucreazã pânza, „iubirea” lui pentru Miranda poate justifica inclusiv rãpirea ei. Normele morale nu au ce cãuta în aceastã schemã. Le alungã aşa cum ar alunga cu mâna nişte insecte sâcâitoare. Nici mãcar ea, fata, privitã ca individ cu personalitate şi gândire proprie, nu conteazã prea mult. Este ferm convins cã dacã o ţine închisã şi îi face toate poftele, ea va sfârşi îndrãgostindu-se de el. Natura lui generoasã urmând astfel sã şteargã toate lucrurile urâte înfãptuite pânã atunci. Şi iaraşi, concepţia mercantilistã ajunge în prim plan, reuşind sã umbreascã toate celelalte precepte morale, alterând inclusiv noţiunile de „bine” şi „rãu”.

            Dacã la prima vedere pare un nebun care rãpeşte o fatã pentru a o ucide sau pentru a o necinsti, faptul cã nu le face, sau mai bine zis cã nu îi face nici un rãu Mirandei, ba chiar încercã sã o rãsfeţe, demonstreazã gândirea perfect lucidã a omului care plãnuieşte totul în cele mai mici detalii. Însã nu exclude nebunia. Într-un fel, Caliban îşi ia un animal de casã. Ce conteazã cã acel „pet” este o fiinţã vie, cu gândire şi voinţã proprie, ţinut în lesa „stãpânului” doar printr-un exces de autoritate? Ce conteazã când în lumea deformatã a deviaţiilor, totul pare normal? Pãpuşã cu simţuri, Miranda devine un catalizator al propriei lui identitãţi. Toatã existenţa lui se învârte în jurul ei. Şi-atunci, ajungi la un moment dat sã te întrebi: „Cum de îi poate face rãu, dacã într-adevãr, o iubeşte?”  Rãspunsul este simplu: el nu are noţiunea cã îi face rãu. El crede cã ceea ce îi oferã este tot ceea ce îi poate oferi  un bãrbat: dragoste, protecţie, tot ceea ce are nevoie din punct de vedere material. Uitând însã cã dincolo de toate astea îi rãpeşte libertatea. O leagã efectiv de el şi de o existenţã redusã aproape la animalitate.

           Surprinde însã maniera pe care ea o gãseşte pentru a încerca sã se salveze. Nu este vorba de  salvarea fizicã, de a gãsi un mijloc propriu-zis de a evada, se a se întoarce la propria ei viaţã, ci de o salvare spiritualã, o cale de a se întoarce la sine, de a-şi pãstra luciditatea, mintea limpede şi de a încerca sã înţeleagã resorturile destinului care i-au hãrãzit o astfel de experienţã.

           Dar cine este Miranda Grey, înafarã de o fatã frumoasã? În primul rând, este un suflet de artist. Un suflet care şi-a transformat în artã propria viaţã. Şi-a desenat-o cu minuţiozitate, şi-a construit idealuri, scopuri care sã o defineascã, crezuri de la care sã nu se dezicã, sperând într-un viitor luminos. Un viitor de artist menit sã trãiascã pe propria-i pânzã. Poate cã şi de aceea a fost atât de exigentã cu ea însãşi, nu şi-a permis derapajele pe care tinerii le fac mânaţi de furtunile adolescenţei. A încercat sã se şlefuiascã pe sine, creându-şi un sistem de valori diferit faţã de cel al familiei din care provine. O familie nefericitã, aproape destrãmatã, cu probleme, în care cele douã fete au crescut dispreţuindu-şi pãrinţii: pe mamã pentru patima bãuturii, pe tatã pentru incapacitatea lui de a-şi pãrãsi nevasta. Miranda a crescut mai mult în preajma mãtuşii Caroline, şi ea o persoanã destul de frivolã cu pretenţii de cunoscãtor într-ale artei. Adevãratul ei mentor rãmâne misteriosul G.P., pictor care îi dezvãluie misterul unei tuşe sigure, dar şi misterul care zace în sufletul ei adolescentin.

          Copil iubit totuşi, obişnuit sã trãiascã în lumea creatã de ea însãşi, înconjurându-se de lucruri frumoase şi de oameni cu care se simte în siguranţã, Miranda este, în realitate, la fel de oarbã ca şi Caliban. Este aceeaşi orbire în sens canettian, aceeaşi opacitate la lucrurile sordide din jurul ei,  de a cãror existenţã nu este conştientã, nici mãcar nu le intuieşte. Poate ca şi de aceea, şocul rãpirii ei este resimţit în profunzime. Nu poate accepta ca propria ei viaţã sã fie rãsturnatã astfel, din cauza hazardului şi a unui individ nebun care susţine c-o iubeşte. Propria ei viaţã la a cãrei construcţie a trudit din greu. Ar fi fost, dacã soarta nu ar fi hotãrât altceva, un om realizat. Un om care şi-a decupat viaţa cu mânã sigurã din mantaua succesului. Ar fi luat tot ceea ce ar fi considerat cã i se cuvine. Atât din viaţã cât şi din artã.

           Fowles alege varianta jurnalului pentru a ne dezvãlui personalitatea Mirandei. Timidã şi copilãtoasã, alteori egoistã şi puţin infatuatã, cu atitudinea afectatã a omului care îşi dã aere conştient de superioritatea sa, Miranda reprezintã însã prototipul paradoxal al victimei. Al ţapului ispãşitor. Al omului menit sã exorcizeze, fãrã mãcar sã intuiascã, rãul din sufletul rãpitorului ei. Surprinzãtor la un moment dat, este faptul cã ea intuieşte cu exactitate ceea ce zace în sufletul lui, îi înţelege slãbiciunile şi chiar încercã sã-l ajute. Sã-şi asume transformarea lui . Sã îl ridice din mocirla ignoranţei şi sã îl facã demn de o soartã mai bunã. Chiar dacã la început o înfricoşeazã şi îi stârneşte cele mai negre gânduri, atitudinea lui umilã, de câine bãtut care cerşeşte o mângãiere, mai întâi o determinã sã-şi batã joc de el, sã-l dispreţuiascã, şi treptat, pe mãsurã ce stau de vorbã, sã încerce sã îl înţeleagã. Sã îl schimbe. Sã fie ea apostolul care l-a îndrumat cãtre luminã. O luminã a cunoaşterii şi a unei lumi noi. O lume în care valorile îşi au rolul lor bine determinat, în care existã respect şi responsabilitate. În care existã noţiunea de „bine”. Chiar dacã el, aflat dincolo de baricadã, este cel care îi ia propria ei luminã: libertatea  şi odatã cu ea şi ultima razã de soare. Substituţia, chiar dacã se întâmplã în planuri diferite, are rolul de a evidenţia o transformare. Trecerea de la luminã la întuneric, de la libertate la temniţã, de la nestãpânirea unui spirit aflat într-o perpetuã cãutare, la închistarea unui suflet menit sã trãiascã toatã viaţa între tiparele unei lumi moarte. Lipsind-o de luminã şi de libertate, Caliban încercã de fapt sã o aducã în lumea lui, sperând – în van – cã ea se va îndrãgosti de el. În propria lui îngustime, în orbirea lui moralã, nu poate pricepe cã fac parte din lumi diferite, cã ea nu va putea niciodatã coborî  pânã la el, dar nici el nu va putea vreodatã urca  pânã acolo unde şi-a croit ea existenţa. Lumea lui este însã o lume a tenebrelor, a angoaselor şi frustrãrilor care nu pot fi vindecate cu bani. Poate doar cu dragoste, dar dragostea ei nu este de dat. În nici un caz lui. Este şocantã însã transformarea pe care Miranda, obligatã sã se oglindeascã în proprii ei ochi, o suferã pe parcursul întemniţãrii. Dacã la început, se mulţumeşte sã se lamenteze, încercând sã înţeleagã ce-o aşteaptã, treptat, ochiul ei atent începe sã se întoarcã asupra trecutului, sã cântãreascã faptele cu altã unitate de mãsurã decât cea a tinereţii, sã înţeleagã, sã judece. De fapt, sã se maturizeze. O maturizare forţatã, o maturizare împletitã cu neputinţa de a acţiona, cu repulsia faţã de un om opac, de care, însã se simte fatalmente legatã. Trecerea timpului, în loc sã o aline, o exaspereazã provocându-i disperarea omului sleit de puteri care se strãduieşte din rãsputeri sã nu înnebuneascã. Sã înveţe sã-şi canalizeze gândurile pentru a gãsi soluţia salvatoare. Şi chiar dacã eliberarea este amânatã la nesfârşit, chiar dacã disperarea se transformã în urã profundã faţã de omul care i-a amputat destinul, Miranda încearcã sã evadeze din temniţã prin intermediul amintirilor pe care Caliban, oricât s-ar strãdui, n-o sã reuşeascã sã i le ia niciodatã. Sã îşi dea seama cã dincolo de realitatea de zi cu zi, întâmplãrile au şi alte înţelesuri, vorbele spuse la un moment dat  îşi pot schimba sensul, un amurg îşi schimbã nuanţele în funcţie de perspectiva din care îl priveşti. Şi viaţa fiecãruia poate fi altfel, dacã cel în cauzã îşi acordã un minut sã se gândeascã la ea. Sã îi încetineascã puţin goana pentru a sesiza nuanţele. Viaţa nu este alcãtuitã numai din alb şi negru. De fapt, nici albul cel mai alb nu este alb, nici negrul cel mai negru nu este negru. Şi asta, din simplul fapt cã nu existã culori absolute. În viaţã toate culorile sunt doar rezultantele altor culori.

          Aceasta este lecţia pe care o învaţã Miranda. Şi pe care ar trebui s-o înveţe fiecare dintre noi. Ea însã a învãţat-o prea târziu, nemaiavând timp s-o aplice. Nici mãcar sã-şi mãrturiseascã dragostea pentru G.P., sentiment care îi apare acum ca o revelaţie. Sentiment pentru care ar da orice sã-l poatã mãrturisi. Sentiment care se cristalizeazã în fiecare zi mai mult pe mãsurã ce îi alcãtuieşte portretul din fuiorul amintirilor. Toate convenţiile şi barierele sociale dispar, nici mãcar faptul cã el este cu 21 de ani mai în vârstã ca ea şi cã i-ar putea fi tatã, nu mai reprezintã un impediment. Dacã la început este doar un pictor pe care ea îl admirã, apoi se simte mãgulitã ca el îi acceptã prezenţa în anturajul lui, treptat fire invizibile ajung sã se ţeasã în sufletul ei. Fire pe care le camufleazã sub aparenţa prieteniei şi a congruenţei opiniilor în materie de artã. Se amãgeşte pe sine crezând cã sunt doar prieteni, dar femeia din ea se trezeşte la privirile lui ademenitoare. Simte cã el o doreşte şi este mãgulitã de asta. Îşi dã importanţã, se simte flatatã şi crede cã este normal sã fie aşa. Nu înţelege însã de ce se simte trãdatã, de ce o doare, când într-o zi, o surprinde pe colega ei de facultate, pãrãsind în fugã patul lui. Era geloasã? Invidioasã? Îi era fricã de faptul cã-l va pierde? Îi trebuie timp, şi întemniţarea în pivniţa întunecoasã a lui Caliban i-l oferã din plin, sã înţeleagã ca ţine la el nu doar ca la un mentor, ca la mâna care o modeleazã, ci ca la un bãrbat de care şi-ar dori sã se lase posedatã cu trup şi suflet, toatã viaţa, pânã la moarte. Însã moartea vine prea curând, şi ea n-apucã sã îi
mãrturiseascã acest lucru. N-apucã decât sã adoarmã mângâind rama tabloului care-i poartã semnãtura, în timp ce boala îi roade tinereţea pe dinãuntru. De fapt, toate revelaţiile pe care le trãieşte cu intensitate maximã sunt în van. Finalul, stupid aproape, striveşte orice speranţã.

          Nu, nu este ucisã de temnicerul ei pe când încerca sã fugã, şi nu, nu a violat-o şi apoi a ciopârţit-o într-un acces de furie sadicã, ci Miranda a murit de pneumonie. Moartea ei, stupidã aproape, şocheazã tocmai prin inutilitatea gestului şi prin incapacitatea lui de o împiedica. Nici el n-a vrut ca ea sã moarã. Însã dincolo de laşitate, dincolo de egoism, dincolo de încercãrile lui disperate de a-şi înfrânge propria placiditate vâscoasã şi de a acţiona, se simte aceeaşi curiozitate morbidã pe care nu şi-o poate stãpâni în faţa morţii unui fluture, atunci când corpul lui minuscul este strãbãtut de acul aducãtor de moarte. Umanitatea lui nu este zguduitã de tragicul sfârşit al Mirandei – asta nu înseamnã cã n-a fost şocat în rutina zilnicã – însã conştiinţa lui, neavând dimensiunile binelui şi ale rãului, nu se poate tulbura, nu se poate revolta, nu îl poate pedepsi. Lui nu îi e fricã de conştiinţã – pentru cã n-o are, nici de Dumnezeu, pentru cã e ateu, poate doar de oameni, însã are grijã sã-şi acopere toate urmele atunci când ştie cã încalcã vreo lege. Şi uite-aşa, visurile Mirandei sunt îngropate împreunã cu ea sub merii din grãdinã şi tot acolo au fost abandonate şi ideile lui sinucigaşe ce l-ar fi transformat, postum, într-un Romeo de mucava. Şi viaţa merge mai departe. Oamenii continuã sã se trezeascã dimineaţa, sã-şi bea cafelele, sã bârfeascã ştirile zilei în autobuz, sã cumpere pâine, sã se iubeascã. Şi zilele continuã sã se scurgã, soarele sã rãsarã şi sã apunã, fluturii sã zboare din floare în floare şi alţii sã-i urmãreascã cu ochi avizi de „colecţionari”.

        Nici mãcar nu şocheazã finalul deschis al lui Fowles, care ne dezvãluie urmãtoarea ţintã şi încrederea individului cã poate va avea noroc „de data asta”. Urmãtorul trofeu de adãugat la colecţie. Nici asocierea pe care o face punând la un loc femeile alãturi de fluturi, nu este întâmplãtoare. Pe lângã frumuseţe, ceea ce caracterizeazã ambele specii este nestatornicia. Fluturii zboarã din floare în floare, femeile de la un bãrbat la altul. Şi-atunci de ce nu i-ai pune pe toţi în aceeaşi colecţie?

         Într-un fel sau altul, finalul era de aşteptat. Ca şi constatarea cã oamenii de genul asta nu se schimbã. Niciodatã. Partea proastã este cã ei sunt printre noi. Ar putea fi ruda, vecinul sau propriul vostru frate. Ar putea fi oricine. Cu aparenţa lui de om normal, umil, singur. Cu atitudinea servilã şi zâmbetul tâmp pe faţã. Cu micile lui manii care se pot transforma oricând în deviaţii. Cu lumea vãzutã prin ochii lui goi ca printr-o lentilã spartã. Cu  frustrãrile ascunse adânc în cicatrici rãmase din trecut. Cu lipsa oricãror prespective şi mai ales a unui sistem de valori. Cu idealuri de domino şi idei împrumutate de la alţii. Cu micimea sufletescã şi incapacitatea de adaptare. Cu banii pe care îi aruncã în stânga şi în dreapta, crezând cã poate cumpãra orice. Inclusiv un suflet. Cu pivniţa lui unde vã aşteaptã aşa cum pãianjenul îşi aşteptã prada. Trebuie doar sã-i cãdeţi în plasã…

          Problema este cã azi oamenii colecţioneazã sentimente.

- Ce-ai lua cu tine,
Daca s-ar pune problema
Sa faci zilnic naveta între rai si iad,
Ca sa tii niste cursuri?
- O carte, o sticla cu vin si-o femeie, Doamne,
Daca nu-ti cer prea mult.
- Ceri prea mult, îti taiem femeia,
Te-ar tine de vorba,
Ti-ar împuia capul cu fleacuri
Si n-ai avea timp sa-ti pregatesti cursul.
- Te implor, taie-mi cartea,
O scriu eu, Doamne, daca am lânga mine
O sticla de vin si-o femeie.
Asta as dori, daca nu cer prea mult.
- Ceri prea mult.
Ce-ai dori sa iei cu tine,
Daca s-ar pune problema
Sa faci zilnic naveta între rai si iad,
Ca sa tii niste cursuri?
- O sticla de vin si-o femeie,
Daca nu cer prea mult.
- Ai mai cerut asta o data, de ce te încapatânezi,
E prea mult, ti-am spus, îti taiem femeia.
- Ce tot ai cu ea, ce atâta prigoana?
Mai bine taiati-mi vinul,
Ma moleseste si n-as mai putea sa-mi pregatesc cursul,
Inspirându-ma din ochii iubitei.
Tacere, minute lungi,
Poate chiar vesnicii,
Lasându-mi-se timp pentru uitare.
- Ce-ai dori sa iei cu tine,
Daca s-ar pune problema
Sa faci zilnic naveta între rai si iad,
Ca sa tii niste cursuri?
- O femeie, Doamne, daca nu cer prea mult.
- Ceri prea mult, îti taiem femeia.
- Atunci taie-mi mai bine cursurile,
Taie-mi iadul si raiul,
Ori totul, ori nimic.
As face drumul dintre rai si iad degeaba.
Cum sa-i sperii si sa-i înfricosez pe pacatosii din iad,
Daca n-am femeia, material didactic, sa le-o arat?
Cum sa-i înalt pe dreptii din rai,
Daca n-am cartea sa le-o talmacesc?
Cum sa suport eu drumul si diferentele
De temperatura, luminozitate si presiune
Dintre rai si iad,
Daca n-am vinul sa-mi dea curaj?

       Cred cã de când am vãzut-o prima datã, am vrut sã scriu despre reclama la Skittles. Mi se pare genialã, nu neapãrat din punctul de vedere al tehnicilor de realizare, al conceptului  sau al ideii de marketing de la care a plecat, ci de la adevãrul general valabil pe care îl exprimã. Reclama la Skittles e ruptã din viaţã.

       Pentru cei care nu şi-o mai aduc aminte, am sã încerc sã o rezum în câteva cuvinte: un tip înarmat cu o cutie în braţe intrã într o camerã şi vede un gemuleţ. Cum curiozitatea este a doua naturã a omului, bineînţeles cã nu poate rezista ispitei, aşa ca urcã pe scarã şi îl deschide. Şi? Ce sã vezi? Un râu de bomboane colorate îi curge dintr-odatã în cap. Surprins, individul nostru rãmâne pentru o clipã mirat. Le gustã şi mmmmmmmm….  sunt buuuuuuneeeee…  Mai face şi o faţã tâmpã de om care a vãzut o stafie (aici nu mã pot abţine sã nu remarc geniul regizorului când a ales actorul pentru spot!). Furat de peisaj, remarcã un al doilea gemuleţ în colţul opus al camerei. Se pare cã râul de Skittles nu a fost suficient pentru a-i capta atenţia pentru mai mult de douã secunde… dacã dincolo e ceva şi mai bun care aşteaptã sã fie descoperit? Un tort de ciocolatã, un seif, o comoarã? Bineînţeles cã diavolul ispitei îl înghionteşte a doua oarã… Şi  cum nu îşi poate înfrânge, din nou!, curiozitatea, pãşeşte cu grijã pe scarã pentru a vedea ce se ascunde dupã cel de-al doilea gemuleţ. Doar cã, de data aceasta se lasã cu julituri şi animale sãlbatice! O labã de felinã reuşeşte sã-l proiecteze undeva, departe, în mijlocul camerei. Iar el, nedumerit, habar n-are ce l-a lovit. Şi la propriu şi la figurat.

      Şi … Skittles! Find the rainbow! Taste the rainbow! Chiar dacã aici curcubeu este sinonim cu o labã peste ochi!

     Eheeeeeei, dragii moşului… cam tot aşa se întâmplã şi în viaţa noastrã cea de zi cu zi. Niciodatã nu ne mulţumim cu ce avem, întotdeauna vrem mai mult. Fãrã sã ştim ce riscuri ar trebui sã ne asumãm. Doar cã, s-ar putea, din întâmplare ca viaţa însãşi sã ne serveascã o labã peste ochi atunci când ne aşteptãm mai puţin (sau când, de ce nu, mestecãm cu nonşalanţã nişte… Skittles).

       Nici nu mai ştiu când am învãţat, în

         Da, mama mea, ca orice mamã pe lumea asta,   mi-a pansat la un moment dat, degetul dureros, ştergându-mi cu sãruturi lacrimile izvorâte din greşealã. Şi a încercat şi-atunci, şi de nenumãrate ori dupã aia, sã-mi explice cã n-o sã mã poatã apãra de toate greşelile, cã unele sunt ireparabile. Aşa cum a încercat sã salveze de la moarte un biet pisic furat de prin vecini, pe care, eu, din prea multã dragoste, l-am înfãşat strâns, strâns crezând cã aşa o sã-i fie mai bine… şi plângând apoi cu trupuşorul lui înţepenit în braţe, am crezut atunci cã am înţeles ce înseamnã „greşealã”. O greşealã pe care nimeni pe lumea asta, n-o mai poate îndrepta.

       Însã niciodatã nu reuşeşti sã înţelegi pe deplin… Mai ales în clipa în care o faci, când eşti pe deplin convins cã procedezi bine. Când crezi ca decizia pe care ai luat-o e cea corectã. Sau când nici mãcar nu îţi dai seama când ai alunecat pe Valea Plângerii. Când un cuvânt rostit din prea multã durere sau dragoste a sfãrâmat idealuri, emoţii, sentimente. Vieţi întregi. Propria ta viaţã.

      „Data viitoare n-am sã mai greşesc” îţi spui când umbra lacrimilor încã îţi mai încercãneazã privirea. Şi lecţia pare învãţatã. Şi totuşi greşeşti, greşeşti, greşeşti fãrã oprire, în faţa oamenilor pe care îi iubeşti,  în faţa lui Dumnezeu, în faţa ta… şi, uneori, din prea mult orgoliu sau din neputinţã refuzi sã recunoşti cã ai greşit. Pentru cã „prea târziu” sunã gol şi surd, se rostogoleşte cu greutatea pietrelor de moarã peste propria-ţi greşealã. Şi într-adevãr, nu mai poţi face nimic. Nu te mai poţi întoarce în clipa în care, conştient sau inconştient, ai ales… pentru cã da, aşa cum spunea Gyuri Pascu, „ adevăratul timp este un punct care se numeşte “acum”, înţepat de o infinitate de drepte care se numesc alegeri în viaţă”.

      Dincolo de greşealã rãmâne angoasa. Neputinţa. Frustrarea. Timpul irosit printre degete. Ocaziile ratate. Frânturi de surâsuri risipite. Ochii trişti pe care i-ai înşelat. Durerea acutã ca o operaţie pe viu. Iubiri zdrenţuite. Sunetul surd al tãcerii din tine. Paşii reci ce se sting încet. Sânge şi lacrimi. Lacrimi şi sânge. Şi dincolo de toate, un chip rãvãşit din oglindã, strãin, împietrit în propria-i durere, care te întreabã mut: „De ce?”

       Şi timpul, acel „prezent” menit sã-ţi arate cã încã trãieşti, încã respiri, ajunge parcã sã-ţi sfâşie sufletul cu alunecarea lui lipicioasã. Şi-n tolba lui, mai grea ca sacul lui Moş Crãciun, regãseşti  urmele tuturor greşelilor trecute. Greşeli din care credeai ca ţi-ai învãţat lecţia şi care se dovedesc acum doar tipare ale propriei  neînţelegeri. Pentru ca da, rareori învãţãm din greşeli. Cât despre greşelile altora, nici mãcar n-avem timp sã le-ascultãm. Ne place sã auzim la tot pasul cã e bine sã înveţi din greşeli, eventual din ale celor care au mai trecut pe aceeaşi stradã,  însã în realitate, ne credem prea buni pentru asta. Prea unici. Prea neînţeleşi.

      Am greşit de atâtea ori, încât am pierdut numãrãtoarea greşelilor mele. Şi greşesc în fiecare zi, greşesc prin fiecare gest pe care îl las sã-mi scape din prea mult entuziasm sau prea multã necugetare. Din neatenţie, orgoliu, teamã, vinã, ruşine, admiraţie, curiozitate, pasiune, dragoste.

      Greşesc din dorinţa de a nu greşi.

     Nu alegem noi când ne naştem. Nu putem alege nici mãcar ce pãrinţi sã avem. Mai buni sau mai rãi, mai apropiaţi sau sau mai distanţi, într-un fel sau altul, ei reprezintã o coordonatã fixã a vieţii noastre. Nu îi putem schimba, aşa cum nu putem schimba vremurile în care trãim.

      De foarte multe ori m-am gândit cã mi-ar fi plãcut sã mã nasc în alt timp, în altã epocã, în alt spaţiu. De foarte multe ori m-am gândit cum ar fi fost viaţa mea dacã „barza” m-ar fi adus într-o familie de pescari japonezi sãraci, aşa cum erau cei despre care citeam în copilãrie în cartea mea de basme japoneze. Oare ce experienţe mi-ar fi fost dat sã trãiesc dacã mã nãşteam în epoca Renaşterii, aş fi fost un ucenic neînsemnat în atelierul lui Ghirlandaio, învãţând tehnica frescei cot la cot cu Michelangelo, fãrã ca mãcar sã intuiesc cã sunt un om privilegiat. Oare pe ce drumuri nebãnuite m-ar fi purtat viaţa  dacã aş fi fost un soldat neamţ aflat în plin rãzboi şi eu însumi aş fi fost  obligat sã omor oameni în virtutea unor legi neînţelese.

       Cum ar fi fost viaţa mea, dacã aş fi avut, mãcar pentru o clipã putinţa alegerii? Şi-acum, privind retrospectiv, ce-aş fi ales? Mãreţia palatelor regale, puterea pe care o ai când ştii cã mii de oameni ţi se aştern la picioare şi aşteaptã doar un semn pentru a-şi arãta veneraţia, dorinţa de a ajuta cât mai multe suflete chinuite de îndoialã, nesomnul provocat de ardoarea creaţiei sau liniştea unei vieţi mãrunte, insignifiante şi patriarhale?

       De fiecare datã ne dorim ceea ce n-avem. Sau ceea ce nu vom avea vreodatã. Ne proiectãm cu mintea în trecut, încercând sã regãsim un drum pe care n-am pãşit niciodatã. Un drum aievea, menit sã ne scoatã dintr-o realitate claustrantã. Un trecut care nu e nici mãcar al nostru. Este undeva, închis în noi, ca un sâmbure fãrã de care firul plãpând al vieţii nu ar fi ieşit la luminã. Fãrã sã vrem, suntem produsul lumii în care trãim. O lume pe care încã mai credem c-o putem schimba. C-o putem face dupã chipul şi asemãnarea noastrã. Doar cã fiecare încercare, plãtitã cu sânge, ne aratã încã şi încã o datã cã barele invizibile ale coliviei de aur nu sunt uşor de învins. Transformarea ameţitoare a vremurilor ne poartã cu sine fãrã sã intuim mãcar, cã şi noi ne transformãm odatã cu ele. Cã suntem holograme ale unui timp bolnav care a uitat sã se mai înnoiascã. Sã o ia de la capãt, sã uite. Purtãm stigmate pe care nici nu le vedem. Sângerãm de boala epocii şi nici mãcar nu-i ştim numele. Avem impresia cã trãim fãrã sã vedem cã, de fapt, vieţuim. Suntem goi pe dinãuntru şi ne credem bogaţi. Suntem bogaţi şi de fapt sãrãcia este în suflet.

       Punem preţ pe tinereţe, pe clipa trãitã acum, pe frumuseţea fizicã, pe orgolii şi averi. Lumea de astãzi se mãsoarã în biţi, în pixeli, în graba de a bifa cât mai multe lucruri deodatã. Trecem unii pe lângã alţii şi avem impresia cã ne cunoaştem. Povestim despre vreme şi credem cu tãrie cã ne-am dezvãluit sufletul. Întâlnim oameni care meritã mai mult decât o strângere de mânã, dar orgoliul ne împiedicã s-o recunoaştem. Suntem prea grãbiţi sã oferim mai mult decât imagini false, lipsite de conţinut. Pe lângã superficialitatea noastrã, superficialitatea vremurilor se suprapune ca o mânuşã. Uneori noi şi vremurile suntem în contratimp.

       Fãrã sã vreau, „Adam şi Eva” lui Rebreanu îmi rãsare acum în minte, carte care pune în balanţã perpetua transformare a vremurilor cu perenitatea dragostei absolute. O dragoste mai presus de timp şi spaţiu. Mai presus de corporalitate. Mai presus de concreteţea tiparelor lumii. O iubire care se cautã pe sine. Şi se regãseşte ca liman al unor suflete rãtãcite în cavalcada vremurilor.

       Poate ca n-ar trebui sã trãim în vremea Renaşterii pentru a învãţa cã unele lucruri sunt general valabile, cã reprezintã valori imuabile pe care n-ar trebui sã le cãlcãm în picioare doar pentru cã „moda”ne împinge la asta. Poate cã n-ar trebui sã ne izolãm în vârful unui sat de munte, pentru a ne oferi rãgazul de a ne întoarce la valorile simple ale vieţii. Poate cã n-ar trebui sã ne imaginãm îmbrãcaţi în crinoline şi în frac, pentru a ne supune codurilor de politeţe. Poate cã n-ar trebui sã ne visãm poliţişti pentru a respecta legea. Poate cã n-ar trebui sã ne imaginãm eroii unor romane de dragoste, pentru a iubi cu adevãrat. Poate cã n-ar trebui sã uitãm cã dincolo de vremurile care se schimbã de la clipã la clipã, rãmânem noi înşine, singuri, în faţa schimbãrii.

       A fost odatã o fatã oarbã care se ura pe sine pentru cã era oarbã. Ura pe toatã lumea în afarã de prietenul ei. Într-o zi fata a spus cã dacã ar putea vedea lumea mãcar pentru o singurã datã, atunci ea s-ar mãrita cu prietenul ei.

        Într-o zi norocoasã cineva i-a donat o pereche de ochi. Atunci ea a vãzut totul, lumea, soarele, florile dar şi pe
prietenul ei. Acesta apoi a întrebat-o: „Acum cã poţi vedea, te mãriţi cu mine?”

       Fata a rãmas şocatã când a vãzut cã prietenul ei este orb, şi i-a spus: „Îmi  pare rãu, dar nu mã pot mãrita cu tine pentru cã eşti orb “. Atunci prietenul ei a plecat în lacrimi şi i-a spus TE ROG SÃ AI GRIJÃ DE OCHII MEI…