Acrobaţii fãrã coardã elasticã

      

        Mi se întâmplã uneori  (a se citi „tot timpul”) sã fiu nemulţumitã de ceea ce sunt sau de ceea ce am. De cele câteva kilograme care mã obsedeazã chiar dacã, mai nou, intru lejer în mãsura 38. Şi uneori chiar şi în 36. De aripioarele cu care îmi iau zborul, oricâte creme sau masaje anticelulitice le-aş trage. Mã examinez cu ochi de soacrã  – aia cu trei nurori! – şi verdictul nu este unul pe deplin mulţumitor…  am picioarele prea scurte, braţele prea lungi, pãrul prea albastru sau ochii prea ciudaţi, vezi tu, albul astã nu aratã prea bine… ar trebui sã merg la un control. Sunt „prea” şi „prea”. Şi uneori deloc.

        Sunt nemulţumitã  cã mama nu m-a nãscut la tropice, acolo ar fi fost cald tot timpul… dar ştii, nici „prea” cald nu-i bine… şi iarãşi apare cuvântul „prea”. Cã nu trãiesc în Anglia sau în Norvegia, acolo unde civilizaţia nu se învaţã în cãrţi, unde autobuzul vine la 12.47 trecute fix ca deh, aşa scrie în orarul respectat cu sfinţenie. Cã nu mi-am tocit coatele alãturi de vreun Saramago, ca sã mã pot mândri cã l-am cunoscut (deh, mai greu cu contemporaneitatea asta, dar sã zicem cã e o licenţã… narativã). Cã nu am fost în stare sã dezvolt o afacere de milioane de euro vânzând  iluzii la colţ de stradã, fapt care mi-ar fi scutit de muncã pe viaţã. Ce conteazã cã oamenii m-ar fi detestat vãzându-şi punga goalã şi gândindu-se cu ce uşurinţã i-am fraierit? Cu contul burduşit în bancã, conştiinţa devine un lux ne-necesar… Cã n-am castele în Spania, insulele Fiji sau oriunde în altã parte, nici un iaht pe care sã-mi plimb celulita şi nelipsitul bichon (ştiţi voi, chestia aia de şters papucii) cu nelipsita-i zgardã bãtutã-n cristale Swarovski. Cã botoxul încã nu se vinde la pungi de un litru. Cã n-am în fiecare zi manichiurista la pat sã-mi vopseascã unghiile verzi… sau roşii… sau albastre… sau… nu trebuie sã vi le mai înşir, cã oricum le vedeţi pe feisbuc. Cã n-am. Şi n-am. Şi n-am.

         Recunosc. Am multe frustrãri. Mi s-a şi reproşat la un moment dat cã nu se ştie cum mã trezesc dimineaţa…  sunt binedispusã sau îmi aduc aminte de „datorii”. Iar la categoria asta, lista este interminabilã şi frustrãrile pe mãsurã. Cã pisica vecinului miaunã prea tare şi îmi tulburã somnul de frumuseţe fix când mi-e lumea mai dragã. Cã mama mã sunã sã îmi cearã ajutorul exact când sunt în vacanţã. Cã locul de parcare devine în fiecare zi teren de luptã cu toţi cei care ar atenta sã mi-l subtilizeze de sub nasul ascuţit a rãzboi. Cã necazurile vin când nu te-aştepţi. Cã iedera vecinului se scuturã pe pervazul meu… şi numai pe-al meu. Cã nesimţitele de facturi nu se plãtesc singure… şi eventual, nu cu bani din propriul meu cont. Cã dorm prea puţin… sau prea mult. Cã (mai) trebuie sã (şi) muncesc. Mãcar uneori şi mãcar de formã. Cã n-am timp sã fac ceea ce mi-aş dori… hmmm, da, dar ce? Saaaaau…cã am prea mult timp şi nu ştiu ce sã fac cu el. Ei… da’ asta chiar cã-i o problemã! Cã e sfârşit de varã şi deja a venit toamna, cã da, Crãciunul e frumos, dar parcã goana dupã daruri mã înnebuneşte. Şi nu, nu vreau sã mã gândesc la zãpadã, troiene, buze crãpate şi nasul roşu de ger. Vara viitoare? Daaaa, dar pânã atunci mai e o veşnicieeeeeeeee…

         Şi uite-aşa se scurge fiecare zi. Un baleiaj ameţitor între frustrãri şi dorinţe, dorinţe şi frustrãri. Le ştim cu toţii. Le cunoaştem bine gustul şi mirosul, ştim cã apar când ne aşteptãm mai puţin. Când ar trebui sã ne bucurãm de locul acesta frumos în care stãm la soare, dupã ce am cheltuit o avere sã ajungem aici. De gustul unui fruct bine copt gândindu-ne cã a cãlãtorit peste mãri şi ţãri ca sã ajungã sã-şi verse nectarul între buzele noastre. De faptul cã e soare şi nu se ştie dacã mâine va mai rãsãri pentru noi. De lucruri pe care nu le vedem. Le uitãm. Le ignorãm. Sau pur şi simplu, suntem mult prea grãbiţi, prea superficiali sau prea temãtori ca sã le dãm atenţie.

         Ne-am obişnuit sã trãim la suprafaţa propriei noastre vieţi  şi sã credem cã destinul este dator sã ne dãruiascã totul: casã (a se citi, o vilã cu piscinã!), maşinã, vacanţe (cât mai exotice, evident), o familie fericitã, un soţ care nu ne înşalã şi ne declarã în fiecare zi cã ne iubeşte pânã la cer şi înapoi, un copil care nu iese din cuvântul nostru, un job de vis la care ne ducem marţea şi primãvara şi oricum e de-ajuns, norişori roz pe care sã ne plimbãm bichonul şi toooot aşa lista poate continua la nesfârşît. Da, avem impresia cã totul ni se cuvine. Cã destinul este doar duhul din lampa lui Aladdin aflat permanent la dispoziţia noastrã. Cã ne-am nãscut privilegiaţi şi lumea se învârte în jurul nostru.

         Ei bine, hai sã vã dau o veste proastã… Lumea are propriul ei centru şi propriul ei univers. Iar noi, oamenii, deşi n-o vedem, suntem doar nişte accesorii menite sã populeze decorul la un moment dat. Nişte accesorii cu pretenţii, bineînţeles. Cu cât mai mari, cu atât mai bine… cum era vorba „think big”. Nişte marionete care se încãpãţâneazã sã creadã cã sforile de care atârnã, nu existã. Cã spaţiul şi timpul sunt în favoarea lor, uitând însã erodarea perpetuã. Şi sfârşitul iminent.

         Conteazã oare cã gândindu-te mereu la ce n-ai, uiţi sã mai vezi ce ţii în mânã? Conteazã cã uneori ratezi prezentul gândindu-te, pãgubos, la un viitor care nu va deveni niciodatã realitate? Cã cioara de pe gard, rãmâne totuşi o cioarã oricât te-ai strãdui tu s-o vopseşti papagal? Cât despre vrabia din mânã, conteazã cã între timp i-ai dat drumul? Cã timpul nu stã sã te-aştepte atunci când crezi cã ai toatã viaţa sã te gândeşti la un  pas?

         Uneori conteazã alteori, ba. Şi evident, realizãm mult prea târziu. Când nu mai e timp, nu mai sunt bani, nu mai existã oamenii cãrora sã le spui cã îţi pasã.  Cã ocaziile au trecut şi cu ele propria viaţã, ratatã privind în curtea vecinului. Ce înţelegem post factum este cã, de cele mai multe ori, acrobaţiile la înãlţime, fãrã antrenament prealabil, pot fi mişcãri sinucigaşe.