Prãpastia dintre douã lumi

       De Paşte am plecat şi eu, aşa cum se promoveazã de ceva vreme încoace, în „vacanţã”, profitând de zilele libere şi de ideea de a încerca altceva. Este prima datã când am ales sã fug de tradiţionalul „Paşte” acasã, gândindu-mã cã undeva, departe, în alte zãri, sãrbãtoarea poate avea un alt farmec… dar nu Paştele reprezintã subiectul însemnãrii mele. El a venit şi a trecut la fel ca multe alte zile din viaţa mea. Şi a altora. De fapt, a tuturor.

       Vã spuneam cã am plecat din ţarã de Paşte şi la întoarcere am ales sã fac şi eu ca în vorba cântecului: „take the long way home”, încercând sã prelungesc magia acelor zile de libertate. Şi cum n-am fost niciodatã în Munţii Apuseni, brusc am schimbat traseul alegând sã ne întoarcem prin una dintre cele mai frumoase zone ale României… n-am sã încerc sã descriu peisajul. Aş fi mult prea sãracã în cuvinte…

        Se însera. Parcursesem deja mulţi kilometri cu harta în braţe încercând sã desluşesc numele fiecãrui sãtuc prin care treceam… impropriu spus „sãtuc”, uneori  noţiunea de „sat” se rezuma la doar câteva case rãsfirate fiecare pe câte o colinã, ca şi cum imediata apropiere ar fi fost o împietate. Mã miram cum însuşi drumul, şi noi, nişte turişti oarecare, îndrãzneam sã le tulburãm liniştea patriarhalã. Parcã pãtrunsesem pe furiş într-o vedere  mult prea frumos coloratã.

       La un moment dat, un indicator din drumul principal arãta o localitate cu profunde rezonanţe pentru toţi cei care au auzit de ea: Roşia Montanã 12 kilometri. Şi eu auzisem de ea şi spre ruşinea mea nu prea m-a preocupat subiectul. Nu sunt pasionatã de politicã, nu mã uit la ştiri, încerc sã mã protejez cât pot de tendinţele distrugãtoare ale lumii noastre. Îmi iau informaţiile necesare din surse autorizate, citesc ceea ce mã intereseazã şi pânã recent credeam cã sistemul pe care îl aplic este unul potrivit felului meu de a fi. Pânã mai ieri… când am constatat cã am lacune.

       Am cotit brusc din drumul principal, curioasã sã vãd cu ochii mei despre ce se tot discutã atunci când vine vorba de Roşia Montanã. În goana celor 12 kilometri nici nu am sesizat când parcã am intrat în altã lume… o lume încremenitã în timp, smulsã  din realitatea noastrã şi suspendatã ca o hârtie ruptã ce fusese cândva un zmeu… în stânga drumului ar fi trebuit sã curgã un pârâiaş… curgea şi acum, doar cã atunci când spui „pâraiaş” te gândeşti la ape limpezi şi cristaline, ape reci şi proaspete, ape de munte, repezi şi zgomotoase. În niciun caz, nu-ţi poţi imagina râuri de sânge aducãtoare de moarte… cãci apele pârâului, coborând din munţii încãrcaţi de minereuri, îşi plâng în sânge neputinţa de a fi cristaline. Şi curg otrãvite, triste aproape, cã apa nu e bunã de bãut, cã animalele mor atunci când se adapã, şi ele curg, curg domol şi totuşi degeaba…

       Undeva în zare, închizând orizontul se vede un munte bont presãrat ici colo cu pâlcuri de arbori pitici. Cel puţin aşa credeam la început: cã e un munte. Am aflat apoi cã e un munte de steril, materie rezultatã în urma exploatãrii miniere. Pânã şi vegetaţia pãrea cã a izbucnit noduros la luminã dintr-un relief nemilos, creat artificial de mâna omului. Şi totuşi, nu natura era cea înspãimântãtoare. Ci oraşul. Sau ceea ce se presupune cã ar fi trebuit sã fie un oraş. Case de cãrãmidã care au fost cândva arãtoase, îşi plâng ochiurile sparte de geam. Cele mai multe acoperişuri stau sã cadã, doar iedera harnicã şi-a croit drum cu voinicie printre grinzile putrede. Ici colo, câte un bloc. Şi câteva haine întinse la uscat, semn ca acolo încã locuiesc oameni. Dar doar la un apartament distanţã, geamurile sunt sparte, tencuiala cãzutã şi noi, de pe stradã, putem vedea imprimeul tapetului. La parter, existã o tãbliţã scorojitã pe care scrie „Poştã”. Nu ştim însã dacã poşta în sine mai existã sau a fost prinsã şi ea, ca în piesele lui Matei Vişniec, de acea împietrire de dinaintea sfârşitului.

       Urcãm mai departe pe stradã. Şi prin sticla geamului de la maşinã am senzaţia cã în faţa ochilor mei se proiecteazã un film ireal, cã dacã o sã mã frec la ochi, imaginea o sã disparã cu totul. Ajungem în „centrul oraşului”. O piaţã micã, dreptunghiularã, mãrginitã de colţurile caselor, vreo douã dintre ele având faţadele vopsite… dar dincolo de vopseaua netedã şi de mesajele care clasificã cladiririle respective ca aparţinând patrimoniului naţional, se simte sãrãcia lucie… o sãrãcie care doare, care parcã taie în carne vie, care nu te mai lasã sã dormi dupã ce ai vãzut-o. Rezemaţi de una dintre case, câţiva oameni stau pe ciment şi mãnâncã seminţe. Dacã i-ai vedea în altã parte ai zice cã vorbesc despre fotbal sau despre femei. Aici însã cu toţii par nişte figuri de cearã plantate alandala într-un decor care trebuia sã fie, cândva, plin de viaţã. Doar ochii lor ne urmãresc miraţi ca şi cum prin faţa lor a trecut o fantomã. Nu ştiau parcã la ce sã se aştepte din partea noastrã. O mânã întinsã? Sau încã o loviturã de bici?

       Cotim printre douã case, pe drumul îngust, îngust, urcând cãtre munte. Dintr-un cotlon ascuns tâşneşte o pisicã tãindu-ne calea. Şi ea pare un spectru al unei lumi moarte. E slabã de-i poţi numãra coastele şi doar ochii rotunzi şi lucitori îţi amintesc cã e fiinţã vie. Mai înaintãm câţiva metri şi o plãcuţã proaspãt amplasatã – se vede cã încã n-a prins-o rugina, ne îmbie sã mergem sã descoperim „drumul minerului”. Ca şi cum n-am fi descoperit destul…

        Ne întoarcem. Şi peste tot, te loveşte ca o leucã în moalele capului, încercarea disperatã de normalitate, ca şi cum mai poate exista viaţã într-un cãtun muribund. Într-un oraş în care poţi auzi scârţâitul ferestrelor când suflã vântul mai tare. În care poţi numãra pe degete casele care mai sunt în picioare şi sufletele care trãiesc în ele. Şi nu ştii ce e mai dureros… sãrãcia sau aşteptarea? Şi parcã n-ar fi atât de dureros, dacã nu te-ai gândi cã Roşia Montanã stã, la propriu, pe aur… pe tone de aur, pe care nimeni nu vrea sã le exploateze. Sau poate cã ar vrea, dar interesele sunt mult prea mari şi-atunci impasul este pe mãsurã.

        Plecãm cu inima strânsã ca şi cum am fost surprinşi pe picior greşit. Înainte de a ieşi efectiv din oraş, citesc un mesaj pe o casã care stã sã cadã:  „Mineritul e sufletul Roşiei Montane. Ajutã sã nu disparã tradiţia de veacuri a mineritului”. L-aş ajuta dar cum? Într-un cãtun ca asta, poate doar Dumnezeu mai citeşte mesaje pe case.

        Pentru cã undeva, nu foarte departe, la doar cateva sute de kilometri distanţã, într-o capitalã ce se vrea europeanã, tineri distinşi cheltuiesc cu sârg banii pãrinţilor în Bamboo şi în alte cluburi de „fiţe”.  Îşi etaleazã tricourile Armani şi se cred „cool”. Dau ture de Magheru la bordul unui Lamborghini încercând sã capteze atenţia domnişoarelor cu fusta de-o palmã. Cum sã le-o capteze? Prin inteligenţa lor, bineînţeles. Şi asta n-ar fi nimic pe langã muntele de ignoranţã comparabil cu muntele de steril ce mãrgineşte orizontul Roşiei Montane. Şi de indiferenţã.

Mai multe mãrturii ale oamenilor care trãiesc în Roşia Montanã aici: http://www.scrisoarecatreromania.ro/povestile-oamenilor

Despre bãtrâneţe…

      Scriam undeva, mai demult, cã timpul trece implacabil pentru fiecare dintre noi… cu toţii ne naştem, trãim şi murim… mai întâi deschidem ochii pe chipul mamei care ne ţine în braţe. Învãţãm sã mergem de-a buşilea, sã articulãm primele cuvinte şi sã descoperim, pe pipãite, lumea care ne înconjoarã. Apoi ne bucurãm de jucãriile copilãriei, jucãm leapşa şi ne dãm cu cai de lemn. Poate doar generaţiile actuale sã fi uitat jocurile simple ale vremurilor ancestrale şi sã le fi înlocuit cu acţiunea din vreun joc virtual.   

      Vine apoi adolecenţa cu fiorul ei de transformare, cu întrebãri fãrã rãspuns şi angoase, cu temeri şi aşteptãri şi mai ales cu dorinţa ca timpul sã treacã mai repede… Trece oricum, fãrã sã ne batem noi capul… şi-apoi unde se terminã adolescenţa şi începe tinereţea? Conteazã? Oricum se pãstreazã acelaşi zbucium şi aceeaşi dorinţã intrinsecã de a comprima timpul. De a-l lua în stãpânire în pastile mici, de a-l devora fãrã sã observãm cã, de fapt, el ne devoreazã pe noi… distracţie, prieteni, bãuturã şi iar distracţie şi iar prieteni şi iaraşi încã o zi, încã o noapte… fãrã griji, fãrã responsabilitãţi. Fãrã preocupãri majore, doar propria persoanã, aflatã în centrul universului. Pentru cã, pânã la urmã, asta e starea de fapt: percepţia fiecãruia despre sine însuşi este ca el e centrul universului. Sau buricul pãmântului, cum vreţi sã-i spuneţi. Asta îi dã dreptul sã facã orice, sã greşeascã, sã îşi cearã iertare şi sã greşeascã din nou. Sã fie superficial şi indiferent, sã fugã de responsabilitãţi şi sã aibã impresia cã totul i se cuvine. Şi nu e aşa? Nu toatã lumea ar trebui sã-i stea la picioare?

      Doar cã vorba româneascã spune cã mai întâi trebuie sã te dai cu capul de pragul de sus, ca sã-l vezi pe cel de jos. Şi uite-aşa, viaţa boemã lipsitã de griji a primilor ani de libertate nu dureazã mai mult ca bãtaia de aripi a fluturelui. Şi parcã de la un moment dat încolo, timpul parcã trece mai repede. Mai ales când deja ţi-ai fãcut o familie, a apãrut şi un copil şi nu prea mai ştii cum sã te împarţi între job, casã, grãdiniţã, vacanţe la socri şi din an în Paşte mai apuci sã-ţi tragi sufletul înecându-te într-un pahar cu vin. Şi în negrul lui lucios şi aromat parcã se naşte o întrebare care iese din pahar şi ţi se înşurubeazã în creier: oare când au trecut anii?

       Şi deşi n-ai ajuns la ea încã, te obsedeazã bãtrâneţea. Ţi-e teamã de pielea zbârcitã, de mişcãrile greoaie, de junghiurile de tot feluri, de manii şi mai ales, de moarte. Pai ce este oare bãtrâneţea decât antecamera morţii? (Nu mai ştiu unde am citit asta). Ţi-e teamã cã nimeni n-o sã-ţi mai deschidã uşa, ca n-o sã aibã cine sã-ţi dea un pahar cu apã. Ţi-e teamã de singurãtate şi neputinţã, de boalã şi frustrarea cã timpul ţi-a devenit, aproape peste noapte, cel mai mare duşman. Însã nu te poţi gândi la bãtrâneţe fãrã sã-i asociezi noţiunea de „experienţã”. Normal, din moment ce au trecut atâţia ani, s-au adunat ceva amintiri numai bune de povestit nepoţilor. Sau de ascuns, cât mai adânc în cotloanele memoriei, pentru ca nimeni, nici mãcar tu sã nu-ţi mai aduci aminte de ele. Şi asta pentru cã viaţa nu este întodeauna o poveste cu happy-end, nu este ruptã din basme şi de cele mai multe ori, vedem pe pielea noastrã, cã da, zmei existã şi te mai pot şi rãni pe deasupra. Doar cã iarãşi, lucrurile nu funcţionezã dupã un tipar. Nu poţi generaliza şi spune cã „toţi oamenii sunt nefericiţi”, „toatã lumea are parte de aceleaşi experienţe”. Ori tocmai aici, din punctul meu de vedere, constã diferenţa. Experienţa de viaţã privitã ca element determinant de diferenţiere inter-umanã.

       Mã simt bãtrânã, bãtrânã, bãtrânã… simt cum pielea mi-e zbârcitã şi uscatã, cum ochii mi se împãienjenesc, cum tremur din toate încheieturile şi cum lãuntrurile-mi sunt mãcinate de boalã. O boalã fãrã nume care macinã, macinã, macinã ca un vierme de care oricât te-ai strãdui, nu poţi scãpa.

       Citeam asearã o carte de Aurora Liiceanu şi tocmai imaginea viermelui, mai bine spus, a omidei, o evoca şi ea: „Discutam cu cineva, fiind amândoi plasaţi de o parte şi de alta a unui gard. Şi, în timp ce eu spuneam ceva, neimportant, acea persoanã îmi spune: „Ia uitã-te la bluza ta!” Mi-am aplecat capul şi m-am uitat. Sub umãr, pe piept, se aşezase comod o omidã uriaşã, verde-gãlbui, acea nuanţã fosforescentã pe care o vedem la uniformele celor ce lucreazã la drumuri pentru a fi vãzuţi sau la unii biciclisti prudenţi. M-am speriat şi nu mi-a trecut prin cap sã o arunc de pe mine, nu era greu. Printr-un gest scurt, ea ar fi dispãrut de pe bluza mea, deci de pe mine. Dar eu nu am mai gândit logic, spaima mi-a anulat mintea şi am început sã fug. Evident, cu omida pe mine, sub privirile uimite ale persoanei cu care discutam. Deci omida era cu mine. Dacã mut aceastã imagine în ideea cã avem un bagaj de care nu scãpãm, pot spune cã mergem în viaţã cu omida pe noi, fiecare cu omida lui”. Şi iatã cum bãtrâneţea nu stã în numãrul anilor pe care i-ai adunat ci în povara experienţelor pe care le porţi în spate…